Începând cu secolul al XV-lea, „Ars Moriendi” sau „Arta de a Muri” era un model recunoscut pentru o moarte ideală. După o perioadă de scepticism în timpul Iluminării din secolul al XVIII-lea, Ars Moriendi a reapărut cu vigoare sub evanghelismul tot mai mare al Erei Victoriene în Marea Britanie.
Negarea existenței purgatoriului după Reforma Protestantă îi lăsase pe cei aflați pe patul de moarte cu doar două opțiuni: raiul sau iadul. Evanghelismul victorian punea accent pe această alegere deoarece momentul morții reprezenta punctul culminant al pregătirilor pentru moarte și implicit pentru momentul judecății divine. Din acest motiv, subiectul morții nu putea fi tratat cu ușurință.
Din moment ce locul nostru în rai sau în iad urma să fie decis în momentul morții, ideea de o „moarte bună” devenise tot mai importantă. La început, victorienii idealizaseră noțiunea unui sfârșit suficient de lent cât să le permită muribunzilor ocazia de a-și lua la rămas bun de la familiile lor și să se pregătească spiritual pentru acel moment important.
Familiile s-ar fi adunat în jurul patului în speranța de a prinde ultimele cuvinte profunde sau pentru a fi martori ai momentului în care sufletul ar fi părăsit trupul acestuia. Povestiri puternic exagerate ale unor scene în care muribunzii se țineau cu ultimele puteri de viață înaintea iminentei morți au fost expuse în jurnalele evanghelice din întreaga țară. Realitatea era însă mult mai puțin romanțată. La sfârșitul perioadei victoriene, oamenii lăsaseră la o parte aceste idei în speranța unei morți rapide și lipsite de durere.
După moarte, rudele și prietenii celor decedați intrau în doliu (practică preluată de Regina Victoria după moartea soțului ei). Veșmântul de doliu consta în ținute ce aveau menirea de a-i informa pe cei din jur despre durerea pricinuită de moartea unui apropiat. Materialele și țesăturile se schimbau odată cu trecerea timpului pentru a marca cât de mult trecuse de la deces. Pentru moartea unei rude apropiate, îmbrăcămintea de doliu ar fi fost purtată timp de până la 2 ani și jumătate. În condițiile în care rata de mortalitate era ridicată, doliul era purtat de multe ori pentru mare parte a vieții.
Ținuta de doliu bărbătească era destul de simplă, aceștia purtând haine de doliu la început iar mai târziu benzi negre pe pălării și mănuși negre. Ținuta de doliu a femeilor consta adesea într-o rochie creponată neagră, completată cu pălării negre. După ce o anumită perioadă de timp trecuse, femeilor le era permis să poarte haine violet sau gri.
În timp ce bărbaților le era permis să meargă la lucru în timpul doliului, femeile erau nevoite să stea în casă, iar vizitele erau permise doar după ce perioada de doliu se sfârșea.
Fascinația victoriană pentru moarte a dus la producerea unei întregi game de „Memento Mori” (obiecte concepute pentru a aminti proprietarului moartea unei persoane apropiate și chiar de eventualul lor deces).
Acestea luau mai multe forme. Șuvițe din părul celor decedați erau tăiate și puse în medalioane ce erau mai apoi purtate de către rude sau prieteni, măști mortuare. Imagini și simboluri ale morții fuseseră adăugate în tot felul de picturi și sculpturi.
O modă nouă apăruse în acea perioadă. Foarte des erau realizate fotografii cu rudele decedate. Aceste fotografii erau foarte realiste, celor morți le erau deschiși ochii (sau le erau pictate pleoapele), li se colorau obrajii pentru a părea încă în viață sau erau așezați în posturi realiste alături de alți membri ai familiei.
Odată cu creșterea populației în marile orașe au fost deschise noi cimitire în suburbii. Mormintele deveniseră din ce în ce mai elaborate, cu monumente extravagante construite în conformitate cu ceea ce familia își putea permite (marcau statutul familiilor). Aceste cimitire deveniseră în scurt timp locuri populare de petrecere a sfârșitului de săptămână pentru majoritatea familiilor din clasa de mijloc.
Dacă până atunci o înmormântare era aranjată între familia celui decedat și biserică, caracterul tot mai pompos al unor înmormântări avea nevoie de un management serios. Astfel că antreprenorul de pompe funebre apăruse acum ca fiind un director aflat la conducerea acestor evenimente extravagante. Fuseseră construite dricuri elaborate, pline de sculpturi cu cai negri, pene de struț și flori. Bocitoare erau angajate, ce urmau convoiul funerar, ospețe erau pregătite pentru familie și prieteni.
Înmormântările deveniseră atât de scumpe, încât cei mai mulți părinții puneau bani de-o parte pentru probabila moarte a unuia sau a mai multor copii. Se ajunsese în punctul în care o „înmormântare respectabilă” se măsura în suma de bani ce fusese cheltuită și în spectacolul public grandios.
În timp aceste „spectacole” au dispărut, nu înainte de a lăsa în urma lor multe amintiri ce acum ajută la înțelegerea acelei perioade.
