Calea Victoriei este una dintre principalele artere bucureştene, ea fiind martora mută a istoriei ce a adus-o până în zilele noastre. Iniţial, nu făcea parte din Bucureşti şi purta numele de Drumul Brașovului, în zilele noastre ea traversează centrul Bucureştiului, oferindu-ne o idee despre cât de mult s-a dezvoltat acest oraş de-a lungul timpului.

Drumul Brașovului s-a adăugat în lista străzilor bucureştene datorită domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, în 1692, care a unit Uliţa Mare spre Sărindar (Sărindar era o biserică ce a fost înlocuită astăzi de Cercul Militar Naţional) de Drumul Brașovului, dând astfel naştere Podului Mogoșoaiei. Denumirea de pod nu a fost una aleatorie, ci una bazată pe structura noii străzi care era pavată cu trunchiuri de copaci. În vremurile trecute, numai podurile erau pavate astfel.

Prin Podul Mogoșoaiei, domnitorul Ţării Româneşti a unit moşia sa Mogoşoaia de palatul domnesc. Strada nou formată pornea din zona curţii domneşti şi ajungea până la reşedinţa de vară de la Mogoşoaia. Având în vedere legătura pe care o făcea Podul Mogoșoaiei, cât şi faptul că domnitorul o traversa pentru a ajunge la reşedinţa sa de vară, strada a devenit repede foarte frecventată de lumea bună a Bucureştiului, iar cele mai importante şi impozante clădiri au început să ia naştere de o parte şi de alta a ei. Aşadar, au apărut cafenele frecventate de oameni politici, oameni cu influenţă, boieri, dar şi de cele mai frumoase doamne ale vremii, case boiereşti, biserici, hanuri, hoteluri, magazine de lux, prăvălii, dar şi instituţii de stat.

Cu cât Bucureştiul s-a dezvoltat, Podul Mogoșoaiei a suferit îmbunătăţiri. Sub structura din bârne mari de stejar, s-au construit canale de scurgere pentru apele pluviale, dar şi menajere. Ca urmare a acestei îmbunătăţiri, Podul Mogoșoaiei şi-a schimbat denumirea în Calea Mogoșoaiei.

La începutul secolului al XVIII-lea, Calea Mogoșoaiei a fost iluminată cu şomoioage îmbibate cu răşină sau păcură.

Pavarea cu piatră a avut loc mai târziu datorită domnitorului Grigore Ghica care, prin grija sa, a modernizat strada şi i-a dat un aspect mai îngrijit.

Calea Mogoșoaiei şi-a schimbat denumirea în Calea Victoriei abia în data de 8 octombrie 1878. La acea dată, armata română şi-a făcut intrarea triumfală în capitală, anunţând victoria împotriva turcilor în Războiul de Independenţă (1877 – 1878) sau Războiul ruso – turc, în urma căruia România şi-a declarat independența. Pentru a celebra această victorie şi pentru a rememora în fiecare zi izbânda ostaşilor nostril, Calea Mogoșoaiei şi-a schimbat denumirea în Calea Victoriei.

În 1882, Calea Victoriei a fost prima stradă cu iluminare electrică din Bucureşti. Iluminarea electrică a fost introdusă, la început, numai în faţa Palatului Regal, urmând ca, apoi, să se extindă pas cu pas. Aşadar, încă o noutate se întâmplă pe Calea Victoriei, din nou era în centrul atenţiei şi uşor – uşor îşi cerea dreptul de stradă principală.

În prezent, Calea Victoriei se întinde pe o lungime de 3.25 km, începând din Splaiul Independenţei (Piaţa Naţiunilor Unite) unde este amplasat blocul Agricola şi ajungând până în Piaţa Victoriei unde este amplasată clădirea Guvernului României.

Urmărind în prezent Calea Victoriei avem parte de o arhitectură haotică, de o îmbinare de vechi şi nou, nu tocmai fericită. Multe dintre clădirile vechi au fost dărâmate în urma cutremurului din 4 martie 1977, urmând ca clădirile noi ce au apărut să urmeze o arhitectură modernistă care nu are nimic de-a face cu istoria bulevardului, multe au căzut pradă timpului şi nu au fost reconsolidate, multe au fost fie arse, fie ciuruite de gloanţele revoluţiei din 1989. Însă poate asta este şi rolul ei, să ne arate de unde am plecat şi unde am ajuns, îmbinând valorile vechi cu cele noi, aşa cum se pot ele îmbina.

Printre clădirile ce mai sunt încă pe Calea Victoriei, menţionăm:

                – Muzeul Național de Istorie a României construit la început pentru a adăposti Poșta Română, devenind muzeu abia în 1971;

                – Clădirea CEC – prima bancă populară. Clădirea ce o vedem astăzi nu este cea originală. Cea originală a fost construită în secolul al XVI-lea, apoi a fost restaurată de Constantin Brâncoveanu în 1702 – 1703. Însă, în 1875, ea a trebuit să fie demolată datorită degradării, locul său fiind luat de clădirea din zilele noastre în anul 1900, ce adăposteşte aceeaşi instituţie, al cărei arhitect a fost francezul Paul Gottereau;

                – Magazinul Victoria – primul supermarket din București, aflat la intersecția dintre Calea Victoriei și Lipscani (stradă străveche în București, cunoscută pentru importanța sa comercială);

                – Palatul Telefoanelor;

                – Cercul Militar National ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sarindar, inaugurat în 1923 de regele Ferdinand I și Regina Maria. Acesta adăpostește instituția centrală de cultură a Armatei Române;

                – Grand Hotel du Boulevard, primul hotel din București alimentat cu apă curentă;

                – Hotelul Novotel construit în locul vechii clădiri a Teatrului Național, inaugurată în 1852 și distrusă de un bombardament de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial;

                – Cafeneaua Casa Capșa;

                – Teatrul Odeon;

                – Muzeul Național de Artă al României;

                – Palatul Senatului;

                – Biblioteca Centrală Universitară, incendiată la revoluția din 1989, cand a pierdut o mare parte din cărțile rare pe care le adăpostea și care a fost redeschisă în 2001;

                – Ateneul Român;

                – Guvernul României.

Calea Victoriei este un simbol al istoriei Bucureștiului și nu numai, un simbol al întregii țări, căci fiecare clădire veche a reprezentat odată un punct important, fiecare clădire nouă reprezinta o atracție importantă sau este construită pe ruinele unei clădiri ce își are un loc binemeritat în istorie.

palatul-stirbei-calea-victoriei.jpg

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ