O părăsiseră toți acum vreo câțiva ani. Lăsară în urma lor porțile ferecate, obloanele trase iar, din tot ceea ce odinioară era motiv de bucurie la întoarcerea de pe drumuri, acum rămăsese doar un chip de lut, trist, ponosit și îmbătrânit. Oamenii treceau în fiecare zi pe lână ea. În goana lor, uitau de multe ori să își arunce privirile, măcar pentru o secundă către chipul ei.

Ea aștepta, cuminte însă. Să se întoarcă. Să se uite. Să nu uite. Să nu o lase să se ducă. Astfel aștepta ea de la oameni ceea ce ei nu mai aveau de mult în gânduri. Dar ea se încăpățâna. Și să creadă și să spere.

Clarisa Iordache

Așa sunt multe case vechi, ale României mele frumoase. Azi m-am hotărât să îți arăt o altă față a acestei Româniii, unul dintre acele chipuri pe lângă care treci zilnic, în drumurile tale grăbite, fără măcar să știi că există.

Clarisa Iordache

E o vreme în care ele, casele prind aripi spre înălțimi, atunci când li se ridică piatră peste piatră. E poate, cea mai frumoasă perioadă a lor, aceea a copilăriei, a jocului de-a mortarul, de-a culorii aprinse a cărămizilor, a betonului armat care se odihnește înțepenit printre fiare. Mai apoi apare maturitatea aceea plină de chicotele copiilor, de lătratul câinilor și cotcodăcitul orătăniilor.

E timpul acela în care pomii grădinii dau în pârg și ramurile lor gem sub greutatea rodului, femeile dorm sub acoperișul ei sunt gata să aducă viață nouă, în viață, bărbații dau zor să termine treburi grele… e o vreme frumoasă și asta, urmată cumva de una de respiro, în care orătăniile sunt tot la locul lor prin cotețe, chiar dacă, cele de dinainte sunt demult friptură și oase pentru câini, câinele latră în continuare în miez de noapte dar are vocea din ce în ce mai gravă și răgușită iar copiii vecinilor nu mai intră ca odinioară ca la ei acasă, în curtea cea mare, de teama glasului grav al câinelui care  stă acum, pe lanț.

Clarisa Iordache

Și, chiar dacă timpul trece pe nesimțite, femeia de odinioară sare acum ca arsă când aude clanța porții apăsată de pruncii ei, stabiliți la oraș. Bărbatul ridică din sprâncene și se încruntă, dar sub chipul acesta impenetrabil cu toții știu ce inimă mare se ascunde! Se bucură și el de venirea copiilor, că doar pentru ei tot dădea zor de atâta amar de ani!

Clarisa Iordache

Copiii de la oraș stau și ei în case mai făloase decât cele ale copilăriei, decât acele case în curtea cărora, odinioară alergau după puii de găină. Acum, casele lor au stucaturi impresionante, au ferestre mari, largi și pline de soare, garduri din fier forjat brodat cu atenție în tot felul de motive vegetale, statui impresionante pe fațada imobilelor și tot felul de alți ochi ce te privesc de pretutindeni, de printre decorațiunile lui.

Clarisa Iordache

Și aceste case sunt, la fel ca cele ale părinților, expresia unui timp, unui alt timp ce rememorează cumva fiecare secundă, de bucurie sau tristețe, a celor care trăiesc în ele. Sunt case mândre, de vază, case ale unor oameni deveniți importanți, case care, în perioada interbelică arătau statutul celui care le locuia. Sunt case impresionante, cu spații generoase, tavane înalte, cu șeminee și fotolii tapisate, cu pereți tapetați, draperii de catifea, fotografii alb negru înrămate, jobene puse în cuierul de la intrare, cu gramofon din care, în diferite seri răsună muzică franțuzească, sunt case ce răsună dimineața a chicote de copii și rochii pompoase foșnind a grabă, case ce păstrează în ele un aer aristocrat, burghez, de lume bună și cafea la ibric.

Însă vine și o vreme în care, până și chipul acestor case se zbârcește, se dezgolește de culoarea fondului de ten, se crestează în riduri adânci până la temelii.

Clarisa Iordache

În casa părintească, femeia e dusă demult, iar bărbatul…rămas singur pe prispă, nu păzește fereastra așa cum făcea femeia odinioară, cu ochii în zare după mașina argintie ce aducea copiii înapoi la ea, furându-i orașului chiar și pentru câteva ore. Iar în oraș, copiii ce umpleau astfel de case burgheze, s-au mutat demult în marile capitale ale lumii, lăsând în urma lor, și casa părintească, și orașul care i-a făcut mari, și casa cu ferestrele mari, și draperiile de catifea.

Clarisa Iordache

Iar casa aceea rămâne singură. Cu ochii închiși, de parcă așteaptă să o trezească cineva. Cu gura mută, de parcă, pe undeva, caută cuvinte. Cu mâinile încrucișate pe post de lacăte la porți, ca toți să știe că timpul ei s-a dus. Din vreme în vreme, câte un copil de odinioară, se întoarce din acele capitale ale lumii să vadă cât mai are până se va stinge de tot. Copilul suferă după ea, dar nu mai tare decât suferă ea după viață. Și îi arată. Chiar și după ani în care pragul nu îi este călcat decât arareori, zambilele de prin grădini râd în soare. Nesăpate de nimeni. Ghioceii răsar de sub zăpezi. Liliacul plesnește de miros și îmbată întreaga uliță.

Clarisa Iordache

Casa e tot cu ochii închiși. Gura tot mută îi este. Dar, ceva, dincolo de mâinile acelea încrucișate pe post de porți tot cred că este. E un foc ce încă mocnește. Ceva atât de viu încât face să răsară florile în curte, primăvara.

De ce trag oare toate cu dinții de viață, când casa a închis demult ochii? Dar oare…oare acel ceva dinlăuntrul ei…oare focul acela viu și nevăzut, care face zambilele să mustească primăvara, oare el va întoarce și viața casei? Oare va redeschide ea vreodată ochii și va fi iar plină de zumzet, ca mai înainte?

Clarisa Iordache

Fierul forjat al porții se mișcă greoi. E înțepenit de șale, e morocănos că îl trezesc din somnul care aproape că îi fura și ultima fărâmă de viață. Ferestrele, cu ochii triști mai au totuși o licărire adânc ascunsă. Nu au uitat să spere. Cineva, nu copilul de odinioară, cineva de pe stradă și-a ridicat ochii către ele și le trece pragul. Ușile sunt însă ferecate. Lacăte groase strâng azi cu putere, grațioasele încheieturi ale lor. Dar nu-i nimic, privesc înauntru, prin ferestrele acelea mari, iar ele parcă zâmbesc, bucurându-se.

Clarisa Iordache

Nimic nu durează o veșnicie. Poate, într-o zi tocurile lor vor fi lemne pentru foc. Sau nu. Poate nu. Dar până atunci, florile se încăpățânează să trăiască, nesăpate, neudate de nimeni.

Clarisa Iordache

Cele pe care le vezi acum sunt case care, odinioară, râdeau vesele, în vremurile lor bune, scăldate de razele soarelui Craiovei. Multe precum acestea întâlnești în aproape fiecare oraș al României mele care, după cum vezi și odinioară era la fel de frumoasă. Le întâlnești la tot pasul, ba chiar unele au și plăcuțe ce le desemnează drept adevărate monumente istorice. Însă oamenii le-au uitat. Atât de tare au uitat de existența lor încât nici nu se sinchisesc să-și ridice ochii către ele. O secundă de le-ar privi, ar putea vedea licărirea aceea de viață care mai zace ascunsă printre cărămizile lor. O singură secundă le-ar lua să observe balcoane cu lei rampanți, chipuri de nimfe sau zeități, tot felul de broderii arhitecturale vegetale și un bun gust inegalabil, specific perioadei interbelice îndeosebi. Doar de atât e nevoie. O secundă. Una în care să conștientizăm fiecare importanța unor astfel de case și să nu le lăsăm pradă uitării și nepăsării.

Clarisa Iordache

Imaginează-ți cum ar fi să trăiești într-o astfel de casă. Imaginează-ți viața din ea, pe care tocmai ți-am descris-o, ca și cum ar fi a ta! Ce spui? Data viitoare, când le vei întâlni în drumurile tale, îți vei ridica ochii să le privești?

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ