Se întâmplă uneori, mai ales când este vorba de neologisme livreşti (cuvinte prezente, de regulă, în limbajul cult, pretenţios), ca acestea să fie întrebuinţate în contexte nepotrivite, fie pentru că sensul cuvântului respectiv nu este cunoscut, fie pentru că este confundat cu un altul, din pricina asemănării fonetice. Este şi cazul substantivului umoare (plural umori), un împrumut din limba franceză (fr. humeur, lat. humor, -oris), care are două înţelesuri: unul ştiinţific, specializat – Lichid intercelular constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor; Umoare apoasă = lichid transparent care se află în camera anterioară a ochiului; Umoare vitroasă = masă gelatinoasă care se află în camera posterioară a ochiului (DEX) – şi un altul livresc, figurat, referitor la dispoziție sufletească; fire, temperament.

Cu aceste două sensuri are legătură şi adjectivul umoral, tot un împrumut din franceză (fr. humoral), care poate să însemne: 1. referitor la umori; care conține umori; sistem umoral = totalitatea glandelor cu secreție internă; 2. care reflectă dispoziția sufletească de moment (DEX).

Dacă primul sens, specific domeniului ştiinţei, fiind folosit mai mult de specialişti, nu ridică probleme, cel de-al doilea poate fi întrebuinţat corect, de exemplu, în contexte de felul: Comportamentul lui agitat îi trădează umorile/Mi-a atras atenţia, la acest om, limbajul frust, colorat, expresie a umorilor lui/Sunt mulţi care cred că, la români, înjurătura este o reacţie umorală, care ţine de reflex, nu de premeditare etc.

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ