Remodelarea fizică, în scopuri estetice sau religioase, se întâlneşte în societatea primitivă şi în antichitate. În ziua de astăzi există o gamă largă de proceduri, de la liposucţii până la modificarea trăsăturilor feţei. Cu toate acestea, chirurgia plastică nu a fost întotdeauna uşor accesibilă şi chiar a fost învăluită în mister.

Chirurgie plastica
Chirurgie plastica

În Egiptul antic nu s-au practicat forme extreme ale chirurgiei plastice pe cei vii. Ei îşi pregăteau morţii pentru lumea cealaltă folosind principii ale chirurgiei plastice. De exemplu, mumia lui Ramses al II-lea a fost modificată chirurgical. În interiorul nasului s-a introdus un os mic şi multe seminţe pentru a păstra cea mai importantă trăsătură, uşor de recunoscut în viaţa de apoi. Chiar dacă există papirusuri ce arată că egiptenii posedau cunoştinţele necesare efectuării procedurilor similare pe vii, nu există dovezi că au şi fost făcute. Cel mai probabil, reticenţa lor venea din credinţa că faţa rămâne aceeaşi şi după moarte, prin urmare trebuia să fie uşor de recunoscut în viaţa de după.

India a fost locul unde a luat naştere chirurgia plastică, chiar dacă a fost ţinută secret timp de secole. Mulţi istorici sunt de acord că primele înregistrări ale chirurgiei plastice reconstructive pe cei vii se găsesc în textele antice sanscrite ce datează, cel mai devreme, din anul 600 Î.Hr. Textele descriu proceduri de reconstrucţie a nasului şi urechilor pierdute în urma unor pedepse sau în luptă. Chirurgul Sushruta descrie o metodă de reparare a nasului. Procedura presupune tăierea pielii de pe frunte sau obraz, răsucirea ei şi mai apoi coaserea în locul unde fusese nasul. Pentru menţinerea căilor respiratorii deschise, două tuburi lustruite erau introduse în nări. Această metodă de rinoplastie avea să fie ţinută ascunsă timp de secole în India.

În primul secol înainte de Hristos şi romanii practicau avansate proceduri de chirurgie plastică. Cel mai probabil, aceste proceduri se datorau existenţei băilor publice. Într-o cultură unde frumuseţea fizică era lăudată în artă şi poezie, orice anormalitate era văzută cu suspiciune sau amuzament. Cornelius Celsus descrie o procedură de reducere a sânilor unui bărbat obez, descriindu-i ca fiind „inestetici” şi „ruşinoşi”.

De asemenea, chirurgii romani obişnuiau să îndepărteze cicatricile, în special cele de pe spate. Acestea sugerau că respectivul ar fi întors spatele în luptă sau mai rău, ar fi fost biciuit ca un sclav. Multe operaţii aveau loc pe gladiatori, care îşi pierdeau în luptă nasul sau urechile.

În timpul lui Galen chirurgia plastică a luat amploare. Acesta efectua rinoplastii oricui îşi permitea. Din păcate, din cele 200 de texte ale sale, doar 20 au supravieţuit.

Citește și:  Inovații înfăptuite în Imperiul Roman – Programe și descoperiri ce îi făceau pe romani să fie mult înaintea contemporanilor

În timpul Evului Mediu, chirurgia plastică a cunoscut o scădere, deoarece chirurgia în general era văzută ca un act păgân şi era asociată magiei. În Evul Mediu târziu s-a înregistrat o renaştere scurtă a chirurgiei plastice, în momentul în care cruciaţii au întâlnit câteva traduceri ale lui Galen.

Cei mai mulţi chirurgi plasticieni de astăzi îl recunosc pe italianul Gasparo Tagliacozzi ca părinte al chirurgiei plastice moderne şi primul autor al unui manual de chirurgie plastică. Pierderea nasului se întâmpla frecvent datorită duelurilor sau sifilisului. Tagliacozzi lua grefe de piele de pe partea superioară a braţului şi le ataşa în locul nasului. El considera că aşa îmbunătăţeşte aspectul fizic şi tratează problemele emoţionale. Din cauza zelului religios al contrareformei şi credinţei că nasul sifilitic e pedeapsă divină, lucrările lui Gasparo Tagliacozzi au dispărut.

Chirurgia plastică reapare în 1794, când chirurgii britanici au văzut cum un zidar indian reconstituia nasul unui şofer britanic. Aceştia au importat procedura în Europa, iar interesul a crescut rapid.

În 1818, Karl Ferdinand von Grafe inventa termenul de „chirurgie plastică” şi descria grefele în lucrarea „Rhinoplastik”. Grafe a încercat eliminarea stigmatului asociat cu reconstrucţia nazală oferind procedurii o denumire clasică, rinoplastia, similară altor proceduri chirurgicale.

Războiul a jucat un rol semnificativ în istoria chirurgiei plastice. În timpul Primului Război Mondial, leziuni ale nasului, maxilarele sfărâmate şi rănile craniene deschise au accelerat tehnicile şi experimentarea chirurgiei. Acestea au fost motivele care l-au dus pe Harold Delf Gilles la deschiderea primului spital dedicat chirurgiei plastice.

Chirurgie plastica

După Primul Război Mondial nu existau standarde clare, mulţi pretinzând că sunt chirurgi plasticieni. Aceştia îşi lăsau pacienţii cu infecţii puternice şi cicatrici urâte. Aceste situaţii au dus la crearea asociaţiilor de chirurgi plasticieni.

Al Doilea Război Mondial a dus la inaugurarea unor tehnici precum refacerea unor întregi membre şi a dus la creşterea cunoştinţelor cu privire la sănătatea ţesuturilor. După sfârşitul războiului, chirurgia plastică a luat avânt. Până în 1960, aceasta era complet integrată în sistemul medical.

În această perioadă, implanturile mamare au crescut în popularitate. Unele femei îşi injectau silicon lichid în sâni, substanţă utilizată iniţial în Japonia pentru tratarea picioarelor distruse de poliomelită. Chiar dacă de multe ori duceau la complicaţii severe, aceste proceduri dădeau speranţă femeilor care suferiseră masectomii. În timp, procedura s-a îmbunătăţit, acum fiind disponibilă oricui fără foarte multe riscuri.

De-a lungul istoriei, chirurgia plastică a fost influenţată de cultură şi de presiunile religioase. În timp ce criticii avertizează că s-a ajuns la crearea unei lumi plastice, se pun în aplicare tehnici care continuă să împingă limitele industriei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.