Cuvântul erezie provine din grecescul hairesis care înseamnă alegere, părere personală. În cazul religiei creștine, termenul s-a referit mai ales la preferința unor grupuri pentru un anumit aspect doctrinar, care a ajuns să fie privilegiat în defavoarea altor principii. Religia creștină s-a confruntat cu abateri de la ideile și învățăturile lui Iisus Hristos încă din primul secol de existență.

Disensiuni au apărut chiar în primele decenii de la răstignirea lui. În anul 50, primii creștini se văd nevoiți să organizeze un sinod prin care să stabilească care sunt legile pe care cei convertiți la noua religie trebuie să le respecte, deoarece o parte a comunității (iudeii) susținea că nou-veniții trebuie să slujească și legea Mozaică (legile Vechiului Testament). În urma sinodului s-a hotărât ca anumite aspecte (cum erau sacrificiile de sânge) ale legilor vechi nu mai sunt conforme cu noua învățătură și nu mai trebuie urmate.

La finalul primului secol al creștinătății se dezvoltă gnosticismul. Gnosticii considerau că omul era pur la origine, dar este murdărit de contactul cu lumea exterioară. Aceștia mai credeau și că Iisus a venit pe pământ pentru a transmite cunoștințe secrete oamenilor, de aceea intrarea în gnosticism se făcea prin trecerea mai multor ritualuri inițiatice care dezvăluiau cunoștințe la care ceilalți nu aveau acces. Gnosticismul îmbina atât doctrina creștină cât și credințe păgâne. Erezia a subzistat până în apropierea secolului al IV-lea.

O altă erezie cu puternică amploare în secolul al II-lea este marcianismul sau docetismul. Docetiștii susțineau că forma umană a lui Iisus, acceptată de creștini, precum și moartea lui, nu au fost decât aparențe, negând totodată natura omenească a lui Iisus și susținând-o doar pe cea divină. Conform dogmei docetiștilor, dacă Iisus era de natură divină, el nu putea suferi. Numele de marcianism provine de la Marcian, cel care a dezvoltat doctrina plecând de la reinterpretarea anumitor fragmente din Epistolele apostolului Pavel.

La jumătatea secolului al II-lea se propagă și ideile montaniste. Ideile lui Montanus (fondatorul montanismului) priveau atât dogmele creștine (Montanus considera că îndeplinea activitatea Duhului Sfânt) cât și etica. Montaniștii puneau accent pe o disciplină riguroasă, respectarea strictă a posturilor, separarea bisericii de lume și încuraja martiriul. O mare parte dintre adepții acestei doctrine au fost femei, deoarece Montanus susținea că și femeile pot deveni preoți.

În secolul al IV-lea apare o nouă erezie – arianismul, care pune la îndoială Sfânta Treime. Principalul exponent al doctrinei este Arius, preot din Alexandria, care ajunge la concluzia că Iisus nu este egal cu Tatăl, ci este subordonat acestuia. Mai mult, nu poate fi considerat egalul lui Dumnezeu, pentru că, spre deosebire de Dumnezeu, Iisus are început și sfârșit, iar Tatăl este etern. Doctrina ariană este dezbătută în cadrul Conciliului Ecumenic de la Niceea din 325, când ideile arianiste vor fi considerate eretice, iar Arius excomunicat din Biserică. Chiar și după această dată, dogma ariană va continua să se extindă, prin propovăduirea ideilor la popoarele germanice până la finalul secolului al V-lea. În prezent, Biserica unitariană este privită ca fiind continuatoarea ideilor arianiste.

La 56 de ani după Sinodul Ecumenic de la Niceea, o altă erezie va obliga pe conducătorii Bisericii să convoace, în anul 381, cel de-al II-lea Sinod Ecumenic la Constantinopol, unde se va discuta legitimitatea ideilor macedonenilor. Macedonenii (numiți astfel după întemeietorul lor, Macedonie) au la origine negarea provenienței divine a Duhului Sfânt. Doctrina lor este mai întâi combătută de Sf. Vasile cel Mare și apoi condamnată ca fiind eretică în cadrul sinodului mai sus amintit.

Șirul ereziilor care au apărut în primele secole de existență ale creștinismului nu se opresc, însă, aici. După macedonism, donatismul și pelagianismul vor pune la încercare bazele creștinătății. Numele de donatism provine de la numele episcopului Donat din nordul Africii. Acesta considera că eficiența riturilor creștine ține de caracterul moral sau imoral al preotului care desfășoară ritualul. Dacă un creștin era botezat de un preot care renunțase la credința sa în timpul persecuțiilor creștinilor din timpul lui Dioclețian (245-311), atunci botezul era considerat nul și trebuia realizat din nou. Ca urmare a diferențelor de practică între ei și creștini, donatiștii se vor separa de aceștia și vor fi condamnați prin Sinodul de la Arles (341) dar și vertiginos combătuți în scrierile Sfântului Augustin. Erezia dezvoltată în secolul al IV-lea ia sfârșit în secolul al V-lea, deși grupuri izolate vor exista până în secolul al VII-lea.

Tot Sfântul Augustin va ataca vehement și pelagianismul. Acesta va apărea la începutul secolului al IV-lea în bazinul mediteranean. Principalul exponent este Pelagiu, un călugăr despre care se crede că provenea de pe teritoriul Bretaniei. Adepții ideilor lui Pelagius credeau că omul poate atinge mântuirea fără ajutor divin, ci doar prin voință proprie, nu considerau necesară practica sacramentelor și respingeau păcatul originar. Ideile lui Pelagius vor fi condamnate în urma Sinodului de la Cartagina în anul 418 și în cadrul celui de la Efes, din anul 431. Cu toate că Sinodul Ecumenic de la Efes va condamna și ideile lui Pelagius, principalul lui scop va fi de a combate ideile patriarhului Nestor (patriarh al Constantinopolului), care vor da naștere unei alte erezii din secolul al V-lea – nestorianismul.

Dogma care stătea la baza nestorianismului era dubla persoană a lui Iisus: persoana fizică (cea care a suferit) și cea divină, care este cu totul altă persoană decât prima. Principala consecință a acestor idei este aceea că, potrivit doctrinei nestoriene, Fecioara Maria nu mai era născătoare de Dumnezeu, așa cum susține dogma creștină, ci doar născătoare de Iisus. După 431, când ideile lui Nestor sunt considerate eretice, adepții credinței vor fi persecutați și se vor separa de creștini formând propria lor Biserică, care, în unele zone din nordul Irakului, există încă.

Din cauza dezvoltării incipiente care permitea confuzia și dezbaterea dogmei care stătea la baza religiei, în sânul creștinismului au apărut în primele secole și alte idei considerate eretice, chiar dacă de mai mică amploare, cum au fost: adopțianismul, aftarodochetismul, apolinarianismul, modalismul, pneumatomanismul, patripasianismul, sabelianismul, etc.

728×90 sub articol

LĂSAȚI UN MESAJ