Conform definiției lui Roger Bacon, alchimia este știința care se ocupă cu prepararea unui anume leac sau elixir care, în momentul proiectării lui asupra unui metal imperfect, îi conferă acestuia instant starea de perfecțiune (aurul fiind considerat metalul perfect).

Câmpul de lucru al acestei științe depășește, însă, cu mult simplul studiu al metalelor. Despre originile practicării alchimiei se știu puține. Încă de acum cinci milenii egiptenii se ocupau cu practica amestecării substanțelor în scopul de a crea leacuri pentru diverse boli.

Dar alchimia, sub forma pe care i-o cunoaștem noi astăzi, a început să se practice în apropierea secolului al VI-lea d. Hr. Una dintre caracteristicile care fac din alchimie o știință puțin respectată și privită cu suspiciune este caracterul secret al acesteia. Inițiații aveau obligația de a transmite discipolilor lor tainele meseriei în cel mai mare secret, iar aceștia trebuiau, la rândul lor, să le păstreze și să le transmită, tot în secret, mai departe.

Puținele cunoștințe pe care oamenii le posedau despre teoriile și practicile alchimiștilor au dus la crearea unei reputații îndoielnice a acestora, precum și a unei întregi clase de așa-ziși magicieni care promiteau fel de fel de substanțe miraculoase capabile să vindece diverse boli și afecțiuni.

Din fericire, nu puțini au fost cei care au încercat să o apere, încercând să arate atât reușitele alchimiștilor, cât și complexitatea cunoștințelor de care se foloseau în experimentele lor. Caracterul ocult al științei s-a născut din neînțelegerea felului de a lucra al alchimiștilor. Amestecarea de substanțe care reacționau în mod ciudat atunci când interacționau unele cu altele sau atunci când erau puse sub acțiunea focului trebuie să fi arătat cel puțin dubios pentru privitor.

La acea vreme, cunoștințele legate de amestecarea substanțelor pe care le posedau alchimiștii erau rudimentare. Experimentul era singura cale prin care aceștia puteau să îndeplinească Marea Operă a alchimiei, adică găsirea Pietrei filozofale – elixirul care putea să explice tainele universului. Nu de puține ori experimentele erau periculoase și puneau în pericol viața celui care le efectua. Despre Isaac Newton se spune că ar fi murit în urma nenumăratelor experimente pe care le-a realizat pentru obținerea Pietrei filozofale, petrecând prea mult în prezența mercurului.

O altă caracteristică care face din alchimie o știință aflată la granița cu magia o reprezintă folosirea simbolurilor și incantațiilor pe care alchimiștii le recitau în timpul practicilor. Textele de bază ale alchimiștilor erau traduse din greacă, chineză, egipteană și datau de secole. Utilizarea unui limbaj cifrat, pe care doar cunoscătorii îl puteau înțelege, era necesară pentru păstrarea secretelor și pentru a se feri de anchetele autorităților.

Limbajul utilizat era cu atât mai complex cu cât pătrundeai mai adânc în studiu și numai cei înzestrați cu inteligență, tenacitate și răbdare erau capabili de a-l înțelege. De exemplu, în limbajul utilizat de aceștia găsim termeni precum „cristalele lui Venus” (care era, de fapt, nitrat de cupru) sau „sucul lui Saturn” (acetat de plumb). De asemenea, alchimiștii făceau trimitere la mitologia și terminologia nordică în textele lor. Unul din procedeele artistic-literare folosite este metafora kenning (grup de cuvinte, cel mai adesea un substantiv în nominativ urmat de un genitiv care corespunde în text unui substantiv). Acest procedeu făcea, de fapt, o aluzie la un anumit concept sau personaj pe care cititorii trebuiau să îl identifice citind textul.

Principala operă a alchimiei era Tabula smaragdina, atribuită lui Hermes Trismegistul (considerat fondatorul alchimiei, corespondentul său în mitologia romană fiind zeul Mercur) și constituia tabla de legi a alchimiei. Alchimiștii considerau că la începutul lumii luna separase cele patru elemente din Haosul primordial dând astfel naștere corpurilor cosmice. De asemenea, credeau într-o analogie între Macrocosmos-Microcosmos/Sus-jos (Cer-Pământ), orice schimbare în cel dintâi reflectându-se obligatoriu în cel de-al doilea.

Pentru calculele lor se foloseau de știința numerologiei și de alfabetul nordic al runelor. Aceasta era o altă metodă de cifrare folosită de alchimiști. Pentru creștini, runele reprezentau semnele Diavolului și erau asociate cu Magia neagră și divinația, astfel că folosirea lor a fost interzisă de Biserică în secolul al XVII-lea. Cei care le cunoșteau sau se foloseau de ele au fost persecutați sau uciși sub acuzația de vrăjitorie în timpul Inchiziției.

În tradiția europeană, alchimia este împărțită în trei ramuri: prima este cea aristotelică care a dezvoltat cunoștințele antice legate de elementele primordiale pentru a le folosi în câmpul transformării metalelor; a doua – care își trage sursele tot din Grecia Antică – privește universul ca pe un organism viu, reiterând astfel teoriile stoicilor care credeau în acceptarea naturală a fenomenelor vieții și în echilibrul natural al lucrurilor.

Se mai numea și „Arta iubirii” deoarece, la fel ca stoicii, credeau în relațiile armonioase care trebuie să se stabilească între om și celelalte vietăți. Această ramură încerca să găsească legături între viața metalelor și Univers. Acest mod de abordare este cel mai des practicat de alchimiști, fiind și calea cea mai complexă a alchimiei; a treia ramură este cea despre care posedăm cele mai puține informații. Aceasta este aproape necunoscută istoricilor și puțin cunoscută inițiaților. Nu există surse scrise legate de modul de practicare, ceea ce îi oferă un statut apropiat de fantastic și magic. Cunoștințele erau transmise pe cale orală între practicanți. Se consideră că sursa cea mai apropiată de acest tip de alchimie este opera scriitorului arab Abu Yusuf Yaqub ibn Ishaq al-Sabah Al-Kindi (801-d. 873, filosof și om de știință arab, s-a ocupat cu precădere de domeniile matematicii, astronomiei, medicinei), Liber de radiis stellicis. Conform acestei lucrări, mișcarea stelelor face ca razele acestora să se întâlnească și să dea astfel naștere la combinații variate în univers. Acesta mai considera, de asemenea, că și focul, sunetul și culoarea emit unde și radiații. De menționat că filosoful arab se număra printre cei care nu credeau că metalele obișnuite pot fi transformate în aur chiar dacă se interesa de domeniul alchimiei.

Toate aceste procedee de tăinuire vor face din alchimie o practică ocultă și de temut. Până la începuturile modernității, alchimia va fi asociată cu ordine religioase ascunse și vrăjitorești și cu confrerii criminale și din această cauză adepții ei vor fi urmăriți și condamnați de Inchiziție.

728×90 sub articol

LĂSAȚI UN MESAJ