Legenda Mesterului Manole

Mănastirea Curtea de Arges într-o reprezentare din anul 1907
Sursa: wikipedia.org

Mănastirea Curtea de Arges într-o reprezentare din anul 1907
Sursa: wikipedia.org


Man Curtea de Arges Sursa: wikipedia.org Autor: Alexandru Baboş Albabos

Man Curtea de Arges
Sursa: wikipedia.org
Autor: Alexandru Baboş Albabos

Legenda Mesterului Manole (intr-o formulare mai exacta, balada legendara “Monastirea Argesului”), capodopera a culturii populare romanesti, ramane irevocabil legata de frumoasa Manastire Curtea de Arges, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab, din secolul al XVI-lea. In timp, legenda a devenit unul dintre miturile noastre fundamentale, mitul jertfei pentru creatie, al carui mesaj este ca nimic nu poate rezista timpului daca nu se “insufleteste” printr-un sacrificiu.

Acest mit, alaturi de cel al etnogenezei (despre nasterea poporului roman) – “Traian si Dochia”, de mitul mioritic -baladele “Miorita”, “Dolca”, “Salga”, de mitul erotic – “Zburatorul” si de Mitul Marii Calatorii (despre moartea inteleasa ca un drum, o “trecere” spre eternitate), toate definesc profilul spiritual al poporului roman, felul de a se raporta si de a da sens momentelor fundamentale ale existentei. Un fapt mai putin obisnuit pentru o creatie folclorica, precum legenda Mesterului Manole (care aduce explicatii imaginare pentru fapte reale), este ca locul in care ar fi fost zidita Ana, sotia mesterului Manole, este inscriptionat pe peretele sudic al manastirii, ca un fel de dovada pentru posteritate, ca evenimentele relatate in legenda chiar au avut loc.

Legenda Mesterului Manole cunoaste peste 200 de variante, dar, in toate, “povestea” este aceeasi: Negru-Voda (in istorie, Neagoe Basarab), impreuna cu “Noua mesteri mari/ Calfe si zidari/ Si Manole zece/ Care-i si intrece” cauta loc “Pe Arges in gios/ Pe un mal frumos”, pentru a ridica “Manastire nalta/ Cum n-a mai fost alta”. Munca mesterilor este, insa, zadarnica, pentru ca tot ce zidesc ziua, noaptea se surpa. In vis, lui Manole i se dezvaluie necesitatea de a o sacrifica pe prima femeie care va veni sa aduca bucate “la sot/ ori la frate”. Ana, sotia Mesterului Manole, este cea care soseste prima si, desi mesterul il roaga pe Dumnezeu sa o opreasca din cale, nimic nu poate impiedica sacrificiul. Zidirea Anei este momentul cel mai emotionant al legendei: “Iar Manea ofta/ si se apuca/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit”. Manastirea fara asemanare este ridicata, iar Manole, ramas pe acoperis, dupa inlaturarea schelelor, din porunca voievodului, pentru ca niciodata sa nu mai poata ridica “alta manastire/ pentru pomenire/ mult mai luminoasa/ si mult mai frumoasa”, isi construieste, precum ceilalti mesteri, aripi din “sindrili usoare”. In locul in care zborul lui s-a frant s-a ivit un izvor (Fantana lui Manole) care sta marturie si astazi ca sufletul mesterului genial ramane nemuritor.

Legende despre edificii care rezista timpului doar cu pretul unui sacrificiu, precum Legenda Mesterului Manole, sunt prezente in mitologia mai tututror popoarelor, dar, in special, la cele din Peninsula Balcanica, la bulgari, greci, albanezi, sarbo-croati etc. Specialistii in domeniu au formulat ipoteza ca varianta cea mai veche a mitului jertfei, in spatiul european, este cea neogreaca, de unde a trecut la albanezi, macedoromani (li se mai spune si aromani, populatie romaneasca sud-dunareana), bulgari si, apoi, la nord de Dunare, in folclorul romanesc. Trebuie constatat ca o astfel de legenda nu se putea naste decat intr-o comunitate puternica de mesteri zidari, stiut fiind faptul ca acestia sunt condamnati de insasi meseria lor sa-si sacrifice familiile, ceea ce le confera o soarta tragica. In Balcani, cu secole in urma, cea mai puternica si cunoscuta comunitate de zidari era cea a “gogilor” (“goge”=zidar), mesteri macedoromani care si-au pastrat pana tarziu secretele meseriei si ritualurile specifice (inclusiv pe cel al sacrificiului).

Intotdeauna mitul (povestea veche despre un inceput, o intemeiere, o zidire) porneste de la o realitate careia ii da o valoare generala, simbolica. In versiunile sud-dunarene, fie ca era vorba de ridicarea unei manastiri sau de constructia unui pod, a unei case, fiintele sacrificate sunt, de regula, un animal domestic, o pasare, umbra unui copil, oase, cranii, metale pretioase, perle, ierburi, paine, vin, sare, untdelemn s.a.m.d. Pe de alta parte, tema sacrificiului, in variante asemanatoare cu cele balcanice, exista si in traditiile celtice, si in cultura africana sau in cea orientala, ceea ce ar insemna ca radacina tuturor acestor legende trebuie cautata intr-un timp mult mai indepartat, in protoistorie, iar pentru culturile europene, in fondul indoeuropean. Mircea Eliade, marele mitolog si istoric al religiilor, considera ca mitul sacrificiului este o mostenire culturala geto-traca.

Mănastirea Curtea de Arges într-o reprezentare din anul 1907 Sursa: wikipedia.org

Mănastirea Curtea de Arges într-o reprezentare din anul 1907
Sursa: wikipedia.org

Legenda Mesterului Manole de la Arges, pentru noi, romanii, ramane cea mai cunoscuta, dar si cea cea mai valoroasa, prin fumusetea versurilor, prin emotia pe care o provoaca si, mai ales, prin faptul ca este singura care asociaza sacrificiul nu numai cu durabilitatea constructiei, ci si cu valoarea lui artistica. Manastirea Mesterului Manole nu are asemanare, este o opera de arta, o bijuterie arhitectonica, este un “centru al lumii”, loc de rugaciune, de reculegere si de uimire in fata genialitatii spiritului creator.

Un alt aspect care asigura unicitatea acestei legende este ca Ana, sotia mesterului, accepta cu seninatate zidirea, ca intr-un joc (nu protesteaza, nu se zbate, nu blesteama, asa cum se intampla in variantele balcanice), fiind una dintre figurile cele mai luminoase ale literaturii noastre populare. Si zborul sacrificial al mesterului este prezent, de asemenea, numai in variantele romanesti. Manastirea si izvorul (fantana) pot fi interpretate ca metafore ale celor doua suflete (Manole, Ana) legate, prin moarte, in eternitate.

Manastirea Argesului si legenda Mesterului Manole, intr-atat de unite in acelasi destin, incat nu am putea vorbi despre una, fara a o aminti si pe cealalta, sunt mereu porti deschise spre esenta spiritualitatii romanesti. Nu e niciodata prea tarziu sa le descoperim.



You Might Also Like

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Current ye@r *