Mănăstirea Balamuci este cunoscută şi sub denumirile de Mănăstirea Sitaru sau Mănăstirea Balamuci – Sitaru şi este o aşezare religioasă situată lângă satul Sitaru, comuna Grădiştea din judeţul Ilfov. Mănăstirea a fost construită pe o movilă de pământ, care, la momentul ridicării lăcaşului, era o mică insulă înconjurată de apele Ialomiţei. Tocmai de aceea Macarie al Antiohiei, patriarh în anul 1656, i-a atribuit denumirea de “Mănăstirea în apă”.

Dacă numele Sitaru provine de la satul lângă care se afla ansamblul mănăstiresc, cel de Balamuci este legat de câteva legende locale. Una dintre ele spune că domniţa Musa, care aparţinea neamului Sabaților din Greci, a trecut într-o călătorie din anul 1548 pe Valea Ialomiţei, iar apele s-au revărsat şi ea a murit înecată. Atunci când se vorbea despre locul respectiv, localnicii se refereau la “Valea unde s-a înecat Musa”, apoi la “Valea Musa”, “Valea Muşii”, “Balamușii” şi, în final, “Balamuci”. O altă sursă menţionează faptul că numele ar proveni de la faptul că monahii care au ridicat primul schit de lemn de aici se declarau “nebuni pentru Hristos”.

În secolul al XIV-lea, această zonă a intrat în posesia familiei Greceanu, care şi-a construit o reşedinţă boierească şi o biserică. Trei secole mai târziu, zona a intrat în posesia Mănăstirii Snagov, după ce a fost donată. Cel care a ridicat Mănăstirea Balamuci a fost jupânul Papa Greceanu, străbunicul lui Constantin Brâncoveanu. Acesta a fost un om important pentru domnitorii din Țara Românească şi se pare că a ridicat biserica între anii 1626 şi 1627, deşi nu există documente concrete care să susţină acest lucru. Cei care au afirmat acest lucru s-au bazat pe faptul că moşia a fost luată de Greceanu în 1625, iar în 1631, anul de când datează hrisovul domnesc, era deja terminată.

Începând cu secolul al XVIII-lea şi până în secolul următor, Mănăstirea Balamuci a fost metocul Mănăstirii Sărindar din Bucureşti, ridicată de către domnitorul Matei Basarab, iar ambele erau administrate de Mănăstirea Sfinţii Părinţi din Ianina. În jurul anilor 1750, lăcaşul devenise o ruină, din cauza trecerii timpului nemilos, dar a fost restaurată de Gheorghe Greceanu şi Ieromonahul Antim. Lucrările au avut loc între anii 1751 şi 1752, când a fost adăugat un pridvor în stil brâncovenesc, sprijinit pe coloane din piatră sculptată, pe lângă alte reparaţii necesare. Un an mai târziu, preoţii Dima şi Neacșa din Braşov, ajutaţi de ucenici, au pictat biserica.

Mănăstirea Balamuci a avut de suferit în urma unui cutremur din 1802, care i-a dărâmat turla pantocrator. Nici perioada secularizării averilor mănăstireşti nu a fost mai bună – deşi i-au fost confiscate averile, mănăstirea a continuat să funcţioneze, dar cu monahi mai puţini. Singurul lucru care i-a rămas a fost curtea bisericii, iar acest decret a făcut ca ea să nu mai fie metocul mănăstirii din Grecia. Începând cu anul 1864, Mitropolia Bucureşti şi Ministerul Cultelor preiau aşezarea religioasă, iar în 1868 multe dintre chilii au fost transformate în închisoare pentru delincvenţii minori, situaţie care a durat până în anul 1872.

Din păcate, după anul 1915, Mănăstirea Balamuci a fost părăsită, iar localnicii foloseau corpurile ansamblului drept adăpost pentru animale. Lăcaşul a început să reînvie odată cu anul 1928, când doi călugări de la Mănăstirea Căldăruşani s-au stabilit aici. Ajutaţi de localnicii credincioşi, aceştia au reparat cât au putut biserica, astfel încât să se poată ţine slujbe în ea. În anul 1944, 24 de călugări basarabeni s-au refugiat aici, însă condiţiile de trai nu erau deloc bune: în chilii ploua şi erau pline de animale periculoase. Atunci s-a pus la punct un proiect de renovare, care a fost aprobat, în cele din urmă, şi aşa s-a ridicat corpul de chilii din partea de nord, dar şi blocul alimentar.

Viaţa de la Mănăstirea Balamuci a început să renască odată cu această reabilitare, iar numărul de călugări se înmulţea pe zi ce trecea, chiliile nou construite devenind neîncăpătoare. Cutremurul din 1977 a avariat biserica cea veche, căreia i s-a construit un turn-clopotniţă nou. Pe lângă asta, atât pictura interioară, cât şi cea exterioară au fost restaurate. Deşi regimul comunist nu prea a fost indulgent cu viaţa religioasă din România, această mănăstire a reuşit să supravieţuiască. După Revoluţie, a redevenit mănăstire de sine statoare şi i s-au dat înapoi terenurile cooperativizate.

În prezent, la Mănăstirea Balamuci, slujbele se oficiază după tipicul mănăstiresc, iar pelerinii sunt aşteptaţi oricând. În ultimii ani, au fost construite un nou corp de chilii pentru călugări, dar şi un arhondaric, pentru credincioşii ce vor să rămână peste noapte, şi o bibliotecă.

manastirea-balamuci.jpg

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ