Mănăstirea Darvari este o mănăstire ortodoxă situată în Bucureşti. Spre deosebire de alte mănăstiri din România, care au fost ridicate în locuri destul de izolate, viaţa obştei de la Darvari este împletită cu aglomeraţia din capitala ţării noastre.
Numele mănăstirii provine de la ctitorul ei, boierul Mihalache Darvari. Acesta a fost căsătorit cu una dintre urmaşele familiei boiereşti Buzești, iar în anul 1834 cei doi au cumpărat terenul pe care stă astăzi mănăstirea. Deşi terenul nu era deloc mare, cei doi au ridicat o mică biserică de lemn, pe care au închinat-o Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. La scurt timp, biserica a mai primit două hramuri: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, respectiv Învierea Dreptului Lazăr.
La doar un an de la sfinţirea bisericii, boierul Darvari se hotărăşte să o împrejmuiască cu un zid de incintă, iar în interiorul lui construieşte chilii, transformând astfel biserica într-un schit. Sunt aduse câteva măicuţe de la alte mănăstiri, iar ctitorul înzestrează schitul nu cu moşii sau sate, cum primeau alte lăcaşuri, ci cu patru imobile din oraş. Multă vreme, lăcaşul a fost cunoscut ca Schitul Icoana, deoarece se află în apropierea Bisericii Icoanei.
Schitul nu a putut să se bucure prea mult timp de o existenţă fără griji, deoarece în anul 1863 s-a adoptat deja celebra lege a secularizării averilor mănăstireşti. Lăcaşul e desfiinţat, iar monahiile sunt trimise la mănăstirile de unde veniseră. Însă nu au trecut decât patru ani până când s-au reluat slujbele în biserică – în anul 1869, câţiva călugări români de pe Muntele Athos cer permisiunea Elenei Darvari de a se muta în chilii. Aceştia veneau de câteva ori pe an la Bucureşti, ca să adune fonduri, şi le trebuia un loc de adăpost. Au promis că vor avea grijă de schit cât timp vor sta acolo, iar Elena a acceptat.
Viitoarea Mănăstire Darvari a început să înflorească odată cu mutarea călugărilor în ea. Călugării veniţi de la Prodromu au instaurat un program tipic athonit, păstrat până în zilele noastre. Biserica a fost îngrijită de aceşti monahi 90 de ani, timp în care şi-au amenajat o fabrică de lumânări, de mici dimensiuni, dar şi o editură misionară şi o librărie. Însă aceştia nu au avut parte de o situaţie financiară bună, astfel că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lăcaşul începuse să se degradeze. Însă urmaşii celor doi ctitori nu au lăsat niciodată lăcaşul la greu, ci au avut grijă să îl repare ori de câte ori a fost nevoie.
O reparaţie importantă din existenţa Mănăstirii Darvari a avut loc în perioada 1933-1934, când a căpătat forma pe care o are astăzi. Planurile au fost întocmite de arhitectul Gheorghe Simotta, iar picturile bisericii au fost realizate de Iosif Keber, un renumit pictor din Gorj, care la acel moment era pictorul Patriarhiei Române. Însă toate lucrările au fost umbrite de Decretul 410, dat în anul 1959, care a închis schitul. Călugării au fost trimişi la Mănăstirea Cernica, iar biserica a devenit una parohială, aşa cum s-a întâmplat cu cele mai multe biserici ale mănăstirilor româneşti.
Imediat după Revoluţia din 1989, Patriarhia Română a început să restaureze picturile interioare ale bisericii Mănăstirii Darvari, care se aflau într-o stare foarte proastă. De asemenea, chiliile au fost şi ele refăcute, iar în anul 1992 lăcaşul a fost declarat monument istoric. Abia în anul 1996 a fost reînfiinţată obştea, formată din opt călugări: patru erau studenţi, iar ceilalţi licenţiaţi.
Astăzi, monahii îşi petrec zilele între rugăciune şi diverse activităţi. Aceştia au la dispoziţie mai multe ateliere – atelierul de metanii de lână sau atelierul de tămâie. Acesta a fost inaugurat în anul 2008, fiind primul de acest fel din ţară. Materialele folosite sunt praful de zinc, tămâia naturală şi arome naturale, iar procesul este unul care ocupă mult timp şi care nu poate fi făcut de oricine. De asemenea, călugării au grijă de grădină şi de bibliotecă. În unele zile, printre activităţile lor, se numără şi cea în care au grijă de oamenii nevoiaşi, care vin să ceară o bucată de pâine.
Printre obiectele cele mai de preţ de la Mănăstirea Darvari, se numără două icoane şi o raclă cu moaştele a 14 sfinţi. Printre acestea, se numără moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântul Antonie de la Iezeru, iar deasupra raclei se află o icoană care înfăţişează scene din vieţile sfinţilor ale căror oseminte se află în raclă. Despre celelalte două icoane importante, cea a Sfântului Nicolae şi cea a Maicii Domnului Prodromita, se spune că sunt făcătoare de minuni.
