Undeva lângă oraşul Aiud, acolo unde râul Geoagiu a creat o vale abruptă chiar în stânca Trascăului, se află Mănăstirea Râmeţ. Este unul dintre cele mai “bătrâne” lăcaşuri de cult de la noi din ţară, deşi viaţa monahală s-a reluat abia acum jumătate de secol.

Dacă, acum, accesul la mănăstire este destul de facil, lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Primii călugări care s-au retras aici au fost atraşi de sălbăticia locurilor, iar ca să ajungi la mănăstire trebuia să treci peste nu mai puţin de 22 de punţi peste apă. Şi nu de puţine ori s-a întâmplat ca apa să ia cu ea aceste punţi, despărţind viaţa de la aşezământ de restul lumii. Deşi a trecut prin multe evenimente nefericite, mănăstirea a fost o supravieţuitoare şi, acum, oricine vine aici va găsi liniştea de care are nevoie.

Mănăstirea Râmeţ a primit acest nume de la cuvântul latinesc “eremita”, care se traduce prin “sihastru”. Numele are legătură cu comunitatea de călugări care trăiau în singurătate, în peşterile dimprejurul locului pe care astăzi se află mănăstirea. La începutul secolului al XII-lea, aceştia formau deja o comunitate chiar importantă, însă mănăstirea s-a ridicat abia în secolul al XIV-lea. S-a crezut, iniţial, că a fost ctitorită cu un secol mai târziu, însă o cercetare amănunţită a unei inscripţii descoperite în acest loc a scos la iveală faptul că biserica a fost pictată în anul 1377.

Ca mai toate mănăstirile, şi aceasta a avut legături strânse cu voievozii. Unul dintre ei este Matei Corvin care, chiar dacă trecuse la catolicism pentru a nu fi nevoit să renunţe la titlul nobiliar, a păstrat ortodoxia undeva în inima sa. Dragostea faţă de această religie a fost demonstrată în repetate rânduri, când a intervenit pentru a-i ajuta pe preoţi. Radu-Vodă şi Mihai Viteazul sunt alţi doi domnitori care au avut grijă de Mănăstirea Râmeţ, asigurându-se că nu îi lipseşte nimic. Mai mult, Mihai Viteazul a repictat biserica în anul 1600.

Lăcaşul de cult nu a fost ocolit de prigonirea stăpânirii habsburgice, dar nici de cea a imperiului autriac. Deşi se construiseră destul de multe schituri din lemn şi mănăstiri din piatră, stăpânirea austriacă a avut grijă să le distrugă. Apariţia uniatismului a făcut ca Mănăstirea Râmeţ să fie adăugată în registrele Episcopiei Unite de la Blaj. Mănăstirea a continuat să fie utilizată de ortodocşi, dar în curând aceştia au fost doborâţi de noua religie. Atunci când generalul Bukow a ajuns în Ardeal, a ordonat arderea bisericilor din lemn şi distrugerea celor din piatră. Râmeţ a căzut şi ea victima acestei porunci, iar astestarea documentară a distrugerii ei a fost găsită de Nicolae Iorga în anul 1905. Mănăstirea Râmeţ a fost refăcută cât de cât de către localnici, iar Episcopul Unit al Blajului a cerut generalului o nouă pedeapsă pentru ortodocşi şi ca averea mănăstireasca să îi revină lui. Însă acest lucru nu s-a întâmplat, iar clădirea mănăstirii a fost dată unui seminar catolic.

În anul 1792, a fost permisă refacerea Mănăstirii Râmețului, printr-un decret în care se menţiona ca numai biserica să fie rectitorită ca biserica de mir, iar chiliile să se transforme în şcoală. Conflictul între religii nu s-a încheiat decât abia în 1827, când guvernul ardelean a emis un decret. Viaţa monahală s-a reluat abia în anul 1940, lăcaşul de cult fiind folosit până atunci ca biserica de parohie. Evloghie Ota este cel căruia i se datorează această renaştere, fiind trimis chiar de Maica Domnului în aceste locuri. Când a sosit, a găsit aşezarea parţial acoperită de apă – a dezgropat-o şi a început să slujească în ea.

Mănăstirea Râmeţ a devenit, în anul 1955, mănăstire de călugăriţe. Însă regimul comunist nu le-a ocolit nici pe ele: având în vedere că toate maicile erau foarte tinere, lavra a rămas din nou goală. Decretul din 1959 stabilea ca în mănăstiri să rămână doar cei foarte bătrâni, desfiinţând astfel viaţa monahală. Mai mult, în 1962, statul a luat în posesia sa mănăstirea şi a transformat chiliile călugărițelor într-o cabană cu bufet.

Chiar dacă părea imposibil ca Mănăstirea Râmeţ să-şi revină, credinţa a fost mai presus de orice umilinţă. Măicuţele nu au dorit să se reîntoarcă la viaţa lumească, aşa că au dus o existenţă semimonahală, cu ajutorul părintelui Domeție Manolache. Au lucrat la o cooperativă, la secţia de ţesut covoare, iar preotul le-a cumpărat două case în care să poată sta în linişte. Dorul de mănăstire era astâmpărat de vizitele pe care le făceau la sfârşit de săptămână, deşi era interzis acest lucru – s-a întâmplat de câteva ori ca miliţia să verifice aşezarea, iar măicuţele să se ascundă în pădure.

În 1969, au putut să revină legal aici, însă ca lucrătoare la secţia de ţesut covoare persane. Cu toate acestea, încetul cu încetul, au început să refacă şi să reconstruiască. Nu le-a fost deloc uşor, având în vedere că paraclisul a fost transformat în dormitor şi exista o cabană cu bufet, dar iubirea pentru acest loc le-a făcut să izbutească. Anul 1972 a însemnat renaşterea vieţii monahale la Mănăstirea Râmeţ, mai ales că locul era cunoscut pentru atelierul de covoare persane, obiectele ajungând să fie vândute şi în străinătate.

Revoluţia a însemnat găzduirea unui număr din ce în ce mai mare de vizitatori. Iar acest lucru a dus la extinderea mănăstirii – s-au organizat mai multe spaţii de cazare şi s-a construit o nouă bucătărie. În momentul actual, la mănăstire, vieţuiesc 90 de măicuţe gata să primească orice pelerin care îşi caută liniştea. Aşezarea religioasă este deschisă în fiecare zi, iar cei care îi trec pragul pot vizita şi micul muzeu, însă numai la cerere.

manastirea-ramet.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ