La circa 15 kilometri de oraşul Ploieşti, într-o luncă situată în stânga Teleajanului, se află Mănăstirea Zamfira. Aparţine de comuna Lipăneşti din judeţul Prahova, fiind construită în apropierea satului cu acelaşi nume ca al ei.

Mănăstirea poartă numele celei care a avut iniţiativa de a ridica un sfânt lăcaş, şi anume Zamfira Apostoli, soţia unui comerciant bogat pe nume Manoil Apostoli. Ctitorul său este arhimandritul Eftimie, care a construit-o în prima jumătate a secolului al XIX-lea (anii 1721-1743), în timpul lui Nicolae Mavrocordat. În momentul actual, Mănăstirea Zamfira cuprinde două biserici – biserica mică sau veche din cimitir şi biserica mare propriu-zisă. Cele două poartă hramurile “Sfântul Ierarh Nifon” şi “Înălţarea Domnului”.

Zamfira Apostoli a murit înainte să îşi vadă visul împlinit, iar cea care s-a ocupat apoi de lucrări a fost nora ei, Smaranda, una din nepoatele lui Şerban Cantacuzino. Chiar dacă nu se cunosc informaţii legate de meşterii cu care a lucrat, se ştie că rolul iniţial al mănăstirii a fost ori de biserică de mir, ori de biserică de curte a ţăranilor clăcaşi de pe moşiile Manoileselor. Smaranda, care era văduvă la data finalizării construcţiei, a dăruit aşezării religioase mai multe pământuri şi tot ce avea nevoie pentru a funcţiona în regulă.

După moartea Smarandei, în anul 1780, Mănăstirea Zamfira este închinată scaunului episcopal de la Târgovişte. O sută de ani mai târziu, este transformată în schit de maici şi va fi închinată Mănăstirii Câmpulung, care aparţinea la rândul ei de Mitropolia din Bucureşti. Structura clădirilor va fi zdruncinată în urma cutremurelor din 1802 şi 1838, aşa că arhimandritul Isaia Blejoianu decide să ia el bunurile pentru a le reface. Inventarul care a fost făcut în anul 1842 nu oferă nicio informaţie cu privire la existenţa unor chilii pentru călugări sau măicuţe, aşa că funcţia lăcaşului de la data respectivă este pusă sub semnul întrebării.

Între anii 1850 şi 1875, mănăstirile care aparţineau de Mitropolia din Bucureşti încep să cunoască o perioadă de adevărată înflorire odată cu venirea la conducere a mitropolitului Nifon. Acesta a vizitat Mănăstirea Zamfira, însă nu a putut să constate decât că “nu se află aici nici o altă urmă care să arate că a existat aici, cândva, acel aşezământ, decât o mică biserică ruinată, în părăginire”. Starea avansată de degradare a aşezării religioase l-a determinat pe mitropolit să înceapă construcţia unei alte biserici care a fost finalizată în 1858.

În timp ce biserica cea nouă se construia, biserica cea veche se refăcea, construindu-se şi o clopotniţă nouă. Dar lucrările sunt oprite în anul 1860, pridvorul, turla şi curtea rămânând la stadiul în care mitropolitul le găsise. Astfel, biserica ridicată de Zamfira şi Smaranda a devenit paraclisul noii biserici. Cele două cutremure din 1940, respectiv 1977 au lăsat urme adânci, care au fost acoperite de lucrările de refacere dintre anii 1977 – 1982.

Mănăstirea Zamfira a fost afectată şi de decretul din 1959 când măicuţele au fost nevoite să părăsească locul în care vieţuiau. Cu toate acestea, la scurt timp după acest eveniment, mănăstirea a fost deschisă, după ce a fost declarată monument istoric. După anul 1970, măicuţele au început să vină din nou aici, iar după Revoluţie viaţa monahală şi-a reluat cursul ei firesc.

Mănăstirea beneficiază şi de un muzeu de dimensiuni mici, dar care găzduieşte o serie de obiecte cu valoare de patrimoniu. Printre ele, se află veștminte preoţeşti, potire, cruci şi o colecţie de cărţi vechi bisericeşti. Tot în acest complex mănăstiresc au fost înmormântaţi cinci dintre membrii familiei lui Nicolae Iorga (mormintele se află pe latura de sud a bisericii mari, în exterior), dar şi profesorul de muzică bisericească Ștefanache Popescu.

Tezaurul cel mai de preţ al Mănăstirii Zamfira este pictura bisericii mari, care a fost realizată de Nicolae Grigorescu. Biserica este prima care a fost pictată în întregime de acesta, care avea doar 18 ani când a fost angajat pentru acest lucru. El a fost ajutat de fratele său, Gheorghe Grigorescu. Pictura marelui Grigorescu are cu atât mai multă importanţă cu cât este singura frescă a lui. Ce este la fel de impresionant este că picturile murale şi icoanele au fost efectuate într-o perioadă de doar un an şi două luni.

Trecerea timpului şi-a lăsat amprenta pe această pictură deosebită, care a beneficiat de câteva lucrări de restaurare, dar care au reuşit să păstreze autenticitatea iniţială. Cea mai importantă lucrare de restaurare a fost cea dintre anii 1986 şi 1989, când pictorul Chiriac Ion a scos la iveală pictura iniţială şi a intervenit cu pensula doar unde era neapărată nevoie.

manastirea-zamfira.jpg

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ