Sorrento a fost locul în care am petrecut cel mai mult timp din vacanţa de pe coasta Amalfi. Alintat „Surriento” în dialectul local napoletan, oraşul situat pe malul mării, privind spre golful Napoli, reprezintă un adevărat magnet pentru turiştii care îşi doresc să guste din savoarea Italiei. Hotelurile de lux şi vilele cochete şi-au făcut loc pe terenul abrupt al peninsulei, astfel că vechiul sat de pescari s-a transformat într-o destinaţie de top, învăluită în parfumul exotic al lămâilor.

Am zburat cu avionul până la Napoli, apoi, pentru a ajunge la Sorrento, am luat Circumvesuviana, un tren care leagă localităţile din apropierea oraşului. Vacanţa a debutat cu o mică aventură, pentru că am luat trenul în direcţia greşită, iar după minute bune de mers, când am coborât în Sarno, o aşezare uitată de lume, mi-am dat seama că mă aflu departe de destinaţie. După ce am aşteptat vreo oră şi jumătate următorul tren, am aflat că mai trebuie să-l schimb de două ori pe drum, aşa că am ajuns la Sorrento pe seară, înfometată şi plouată. Cu toate astea, m-am bucurat de confortul camerei de la hotel, iar duşul fierbinte a şters orice urmă de oboseală şi mi-a redat cheful de trăit vacanţa. Aşadar, am trecut cu vederea umezeala şi am coborât să fac un prim tur al oraşului care avea să mă găzduiască pentru următoarele câteva zile.

Denumirea de Sorrento provine din cuvântul latin Surrenton, care la rândul său derivă din surreo, mai exact „confluenţă”, legat de specificul geografic al coastei, cu râuri care coboară în viteză văile. Dacă e să păşim pe tărâmul legendelor, termenul este legat de miticele sirene, despre care se crede că îşi aveau sălaş în apropiere. Mai mult, se presupune că tocmai în această zonă au încercat să-l ademenească pe Ulise cu vocile lor melodioase. Altă variantă menţionează că “Sorrento” ar veni de la numele unei tinere superbe, Sirentum, fiică a lui Mirone şi Leucosia, agricultori din zona Casarlano. Nu ştiu care dintre versiuni este cea corectă, însă cred că toate au un pic de adevăr şi contribuie la atmosfera de mister şi legendă ce pluteşte deasupra acestor locuri binecuvântate de natură. Asemenea cântecului sirenelor, frumuseţea răpitoare a peisajelor te prinde în mrejele ei şi te face să-ţi doreşti să nu mai pleci de acolo. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Contururile stâncoase ale peninsulei Sorrento, pierdute în mare, sunt fascinante mai ales seara, când o plasă de luminiţe mărunte îmbracă întreaga regiune ca de sărbătoare. La întoarecere din excursiile de o zi făcute în Amalfi sau Positano am avut ocazia să admir această panoramă splendidă a coastei împodobite cu lumini sclipind în întunericul serii.

Străduţele înguste ascund magazine cu produse artizanale, dintre care se remarcă limoncello, un digestiv aromat obţinut din coji de lămâie, alcool, apă şi zahăr, foarte popular în zonă. Toate magazinele turistice mizează pe acest simbol al regiunii, pe lângă lămâile dolofane expuse cu mândrie în vitrine. De fapt, în Sorrento, cam totul se găseşte şi în varianta “cu lămâie”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Majoritatea buticurilor artizanale oferă spre degustare limoncello, biscuiţi şi alte bunătăţi, în încercarea de a atrage vizitatorii prin ospitalitate şi atmosfera prietenoasă. Dulciuri, vinuri, măsline, mirodenii, ardei iuţi, roşii uscate, creme şi săpunuri în formă de lămâi, vase de ceramică pictată în culorii vii, dar şi suveniruri ce par “made in China” se înşiră pe rafturile buticurilor, sub privirile încântate ale turiştilor. Am încercat un limoncello şi mi-a plăcut gustul său parfumat, însă ca suvenir am preferat câteva pungi cu paste colorate, cu forme jucăuşe. Am găsit chiar şi paste cu lămâie şi m-am bucurat să pot lua cu mine din Sorrento o amintire atât de “practică”, dar şi delicioasă, pe de-asupra.

Via di San Cesareo este inima reţelei de străzi mici, perpendiculare, ce împânzesc centrul oraşului. Edificiile îşi păstrează, în mare parte, stilul arhitectural baroc napoletan, caracterizat în această zonă de portaluri ce au trecut testul timpului şi îşi păstrează şi astăzi aspectul nealterat. Unele dintre acestea datează tocmai din secolul al XVIII-lea, având ca semn distrinctiv benzile orizontale, proeminente sau plate, dispuse de-a lungul cadrului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De la hotel m-am îndreptat spre centrul istoric al oraşului, unde se află piaţa Tasso, al cărui nume aminteşte de poetul Torquato Tasso, născut la Sorrento în anul 1544, autorul lucrării “Ierusalimul eliberat” (“La Gerusalemme liberata”). Piaţa a fost amenajată în anii 1800, în urma demolării unor construcţii de fortificaţie din perioada medievală. În zilele noastre, este un loc foarte viu, unde agitaţia maşinilor şi cea a turiştilor se îmbină într-un cor de voci şi sunete. Seara, tumultul scade în intensitate, iar spaţiul devine loc de promenadă, restaurantele şi barurile acaparând atenţia turiştilor şi localnicilor deopotrivă. Oricum, pe durata şederii la Sorrento, am constatat că şoferii sunt foarte calmi, iar claxoanele nu se aud mai deloc, spre deosebire de alte oraşe italiene.

Numită iniţial Largo del Castello, Piaţa Tasso a dobândit aspectul actual în urma numeroaselor transformări urbanistice prin care a trecut oraşul în secolul al XIX-lea. În 1843 a fost demolat castelul ridicat de Ferdinand de Aragon în secolul al XV-lea, iar un an mai târziu a dispărut şi brâul de ziduri datând din secolul al XVI-lea, cu rol de apărare al oraşului. Poarta de acces în oraş din zona de est a căzut şi ea în 1866, statuia sfântului Antonino fiind mutată în centrul pieţei.

Piaţa Torquato Tasso se deschide spre Corso Italia, principala stradă a oraşului, un loc de promenadă cu numeroase magazine de-o parte şi de alta, care alternează cu baruri, restaurante şi, mai ales, gelaterii. În Sorrento, pe lângă limoncello, îngheţata este o adevărată senzaţie. Am încercat una chiar de lămâie şi am apreciat gustul ei răcoritor, acrişor, însă am fost mai încântată de alte deserturi, ca tiramisu sau panna cotta. Din bunătăţile locului, am gustat sfogliatelle, produse de patiserie cu aspect de scoică, formate din mai multe straturi subţiri de aluat. Mi s-au părut destul de sfărâmicioase, dar alături de un ceai au mers tare bine. Sfogliatella este un desert ce provine tocmai din secolul al XVIII-lea, iar spre mirarea mea am aflat că a luat naştere în cadrul mănăstirii Santa Rosa de la Conca dei Marini, unde călugăriţele se ocupau şi cu prepararea dulciurilor. Se povesteşte că una dintre măicuţe, în timp ce pregătea pâine, şi-a dat seama că are o cantitate mai mare de griş îndulcit, fiert în lapte, aşa că a frământat un aluat consistent din fructe uscate, untură, zahăr şi un pahar de vin alb vechi. Din acesta a făcut mici turte, cu mai multe straturi, în care a pus umplutura, apoi le-a dat la cuptor. Noul desert a avut succes printre celelalte călugăriţe, aşa că stareţa a decis ca acest dulce să fie dedicat sfintei protectoare a mănăstirii. În plus, cu ocazia sărbătorii Sfintei Rosa, pe 30 august, micile dulciuri erau împărţite familiilor din sat. Cu trecerea timpului, desertul a suferit mai multe transformări, astfel că în prezent este umplut cu cremă sau cireaşă neagră.

Un alt dulce tipic pentru Sorrento, consumat în special în perioada Paştelui, este Pastiera (un fel de pască), de apariţia căruia se leagă, de asemenea, o legendă. Se povesteşte că acest desert a luat naştere din darurile oferite de către napoletani nimfei Partenope, care îi încânta cu melodiile ei în fiecare primăvară. Au fost alese ingrediente locale, ce reuneau o paletă largă de arome: făină, zahăr, flori de portocal, grâu, condimente, ouă şi produse derivate din lapte, ca ricotta. La final, au fost adăugate şi mirodenii provenite din ţările orientale, simbolizând multiculturalitatea populaţiei locale. Bucuroasă de aceste daruri, nimfa le-a oferit zeilor, care le-au amestecat şi au creat astfel Pastiera. Seamănă cu un cheesecake mai elaborat, decorat deasupra cu fâşii de aluat puse în cruciş. Nu am încercat acest desert în Sorrento şi nu aş putea spune dacă are chiar un gust divin, însă m-am minunat din nou de creativitatea şi simplitatea legendei ţesute în jurul său.

Corso Italia reprezintă inima oraşului, care pulsează de viaţă atât ziua, cât şi noaptea. Din aprilie până în noiembrie, dar şi în timpul sărbătorilor de Crăciun, aceasta se transformă într-un spaţiu pietonal plin de bună-dispoziţie. Am văzut şi multe magazine de lux, iar la apus peisajul este superb, momentul de vârf când poţi gusta din atmosfera sorrentină, specifică locului, eventual savurând un gelato autentic (de lămâie, eventual).

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Aproape de Piaţa Torquato Tasso se întinde o alta, cea a sfântului Antonino, care s-a refugiat în acest loc în timpul invaziilor longobarde şi a devenit apoi patronul spiritual al oraşului. Potrivit legendei, într-o zi, în timp ce pescarii se aflau pe mare, în largul coastei, iar copiii lor se jucau pe plajă, un peşte enorm a apărut ca din senin şi a răpit un băieţel. Sfântul Antonino, pe atunci un simplu călugăr în mănăstirea Sant’ Agrippino, a auzit strigătele sale, a venit pe plajă şi a poruncit peştelui să-l elibereze pe copil, ceea ce s-a şi întâmplat. De atunci, se spune că localnicii au un respect deosebit pentru acest sfânt şi îl sărbătoresc cu devoţiune. Nu întâmplător, statuia din piaţă îl prezintă pe Sfântul Antonino dominând o creatură marină.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Înconjurată de terase şi magazine, biserica Santa Maria del Carmine îşi expune cu demnitate faţada colorată în galben şi alb. Construcţia actuală datează din a două jumătate a secolului al XVI-lea, iar în prezent mai păstrează doar câteva din elementele iniţiale. Absida este decorată cu picturi reprezentând scene din viaţa Sfintei Fecioare Maria.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În afară de lămâi, Sorrento se mândreşte şi cu o tradiţie veche în ceea ce priveşte dantelăriile şi lemnul încrustat, existând chiar şi un muzeu dedicat acestei arte artizanale. Museo della Tarsia Lignea este găzduit de Palatul Pomarici Santomasi, datând din secolul al XVIII-lea, unde sunt expuse obiecte de lemn, tablouri, stampe şi fotografii de epocă ce reconstituie imaginea oraşului de altă dată şi vechile meşteşuguri.

Pe lângă acest muzeu, în Sorrento mai există şi un alt loc pentru pasionaţii de artă, şi anume Museo Correale di Terranova, care păstrează picturi şi obiecte de artă antică, datând din secolele XVI – XIX. Colecţia sa include ceasuri, porţelanuri italiene şi străine şi artefacte reprezentative pentru naşterea şi evoluţia aşezării.

VA URMA

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ