După îndelungi secole de neînțelegeri între Patriarhul Constantinopolului și cel de la Roma, la 1054, Leon al IX-lea și Mihail I Cerularie se excomunică reciproc din Biserică. Ruptura survine după ce nici unul dintre cei doi nu acceptă suveranitatea celuilalt. Papa de la Roma susținea că el este patriarhul universal și deci conducătorul creștinismului, în timp ce Cerularie susținea același lucru despre sine.

Biserica Constantinopolului căpătase în ultimele secole, începând cu secolul al V-lea, un prestigiu din ce în ce mai mare. Ceilalți patriarhi ai Imperiului Roman de Răsărit, cel din Alexandria și Antiohia, fuseseră eclipsați de conflictele religioase din zonă (dintre musulmani, evrei și creștini) ceea ce a făcut ca patriarhul de la Constantinopol să devină treptat unica autoritate în această parte a Imperiului. În secolul al V-lea existau patru patriarhi ai estului: cel de la Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Constantinopol.

În vest era recunoscut un singur patriarh, cel de la Roma, care avea titlul de Papă. Fiind considerat urmașul Sfântului Petru, primul patriarh al creștinismului, acesta avea autoritate asupra celorlalți patru. Chiar și atunci când capitala imperiului va fi mutată de către Constantin cel Mare, Papa își va păstra titlul de cel mai mare între cei egali lui (primus inter pares).

Treptat, dogmele care stau la baza religiei creștine încep să difere în partea de est și în partea de vest. Baza teologică a estului își avea rădăcinile în filosofia greacă, spre deosebire de cea vestică, inspirată mai ales din Dreptul Roman, iar acest lucru a condus la două căi separate de practicare a religiei.

Schimbările politice care au loc în Imperiul Roman în secolul al V-lea, adică divizarea acestuia în două părți după domnia lui Teodosie cel Mare la finalul secolului al IV-lea, va produce schimbări și în plan religios. În timp ce Imperiul Roman de Apus este invadat de triburile barbare (vizigoți, vandali), iar Roma jefuită de două ori, o dată în 410 de către vizigoți și a doua oară de către vandali în 455, partea de est a imperiului se consolidează, bucurându-se spre deosebire de jumătatea vestică de o perioadă de prosperitate și reușind să respingă atacurile popoarelor barbare. În 476 Imperiul Roman de Apus este cucerit de heruli (popor germanic). Următoarele secole vor însemna diferite administrații ale popoarelor barbare, care nu vor reuși să conducă imperiul pentru mult timp și nici să-i asigure stabilitate și continuitate.

Pe lângă schimbările politice, un alt factor care a contribuit la separarea celor două Biserici este limba (în vest limba de cult era latina, pe când in est se folosea limba greacă). Odată unitatea de limbă dizolvată, apar probleme de comunicare. Pe de altă parte între cele două imperii romane existau dispute teritoriale și de influență politică, în care se implică și Biserica.

În ceea ce privește doctrina religioasă, în secolul al VII-lea apar schimbări dogmatice oficiale proclamate de est: sunt suprimate celibatul preoților și postul în zilele de sâmbătă. Cea mai mare neînțelegere a fost generată de modificarea Crezului în Apus, prin adăugarea unui articolul privitor la Fiu, considerat necanonic și în contravenție cu hotărârile Sinodului de la Efes din 431 de către răsăriteni. Formula, adoptată mai întâi în Spania și apoi în Franța și Germania, va cauza o întinsă dispută teologică care va agrava criza creștinătății. Aceasta va fi acceptată oficial în secolul XI de către Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) la cererea regelui Henric al II-lea.

Amestecarea Bisericii în politica statului a fost una dintre cauzele care au dus la adoptarea unor măsuri nefericite pentru buna înțelegere între cele două. Toate acestea vor culmina cu problema popoarelor din sudul Italiei aflate sub influență bizantină, care vor fi obligate în anul 1050 să intre sub autoritatea Romei. În fața acestui lucru, Mihail Cerularie va cere bisericilor latine de pe teritoriul bizantin să renunțe la practicile latine și să se conformeze celor bizantine.

Cei doi conducători se vor întâlni pentru a rezolva această chestiune, dar patriarhul Constantinopolului va anula orice negocieri acuzând delegația apuseană condusă de cardinalul Humbert de tratament neceremonios. Humbert va emite o bulă papală prin care îl va excomunica pe patriarh din Biserică, iar Mihail Cerularie va face același lucru cu privire la acesta.

Separarea nu se va resimți imediat, ci în timp. Inițiative de rupere între cele două Biserici au mai existat și înainte de 1054. Prima a avut loc în secolul al IV-lea când cele două vor intra în conflict din cauza doctrinei Arianiste (doctrină care susținea că Iisus se afla undeva la jumătatea drumului dintre om și divin), susținută în est și respinsă în vest. În anul 404 va fi numit patriarh în est Ioan Chrysostom sau Ioan Gură de Aur care fusese excomunicat de către Papă, cauzând o ruptură de 10 ani, până în 415 când Papa va recunoaște posterior numirea acestuia.

Nu la mult timp după, în 484 o altă separare va avea loc. Papa va respinge Edictul emis în 482 de către împăratul bizantin Zeno privitor la concepția despre natura divină sau umană a lui Iisus. Marea parte a creștinătății considera că Iisus avea două naturi (divină și umană), dogmă acceptată în urma Sinodului de la Calcedon (431). Opusă acesteia se afla concepția monofizită care nu accepta decât originea divină a acestuia. Edictul Henotikon încerca să reconcilieze cele două credințe, însă va duce la excomunicarea Patriarhului de la Constantinopol din acea vreme- Acacius- de către Papa Ioan Felix al III-lea. Schisma va lua sfârșit în anul 519 când împăratul bizantin Iustin I va accepta excomunicarea lui Acacius.

Încercările de reunire ale celor două credințe vor fi numeroase, dar de-a lungul timpului cele două nu vor reuși decât să se îndepărteze din ce în ce mai mult una de cealaltă.
În anul 2004, într-o încercare de pacificare, Papa Ioan Paul al II-lea va returna relicvele Sfântului Ioan Gură de Aur luate ca pradă de război în timpul cruciadelor. Anul următor la funeraliile Papei vor lua parte Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și alți înalți prelați ai Bisericii Ortodoxe pentru prima dată de la Marea Schismă.

În 2014, Papa Francisc I a lansat un apel de unire cu Ortodoxia în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, subliniind importanța reîntregirii Bisericii și arătându-se dispus la găsirea unei modalități de înfăptuire a unirii.

728×90 sub articol

LĂSAȚI UN MESAJ