Amintirile false sunt un fenomen psihologic în care o persoană își amintește întâmplări care nu au avut loc niciodată în realitate. Amintirile false pot apărea fie prin distorsionarea unor evenimente care au avut loc și care sunt rememorate diferit de cum s-au petrecut, fie prin crearea sau/și imaginarea unor evenimente complet false, inspirate de percepții sau credințe despre sine sau mediul înconjurător.

În momentul în care amintirea falsă începe să fie crezută și să acapareze întreaga personalitate a individului, determinând modificări serioase în comportamentul acestuia, individul în cauză este diagnosticat cu sindromul amintirilor false. De regulă, sindromul este provocat de o amintire sau o experiență traumatică.

Diferența dintre a avea amintiri false și a suferi de sindromul amintirilor false este că, în primul caz, efectele asupra individului sunt infime, oricine poate fi afectat, fără a avea vreo importanță majoră asupra sănătății psihice. În al doilea caz, identitatea persoanei diagnosticate cu sindromul amintirilor false începe să se schimbe, aceasta va face tot posibilul să evite confruntarea cu dovezi care i-ar putea demonta amintirile pe care și le-a creat, ajungând să le apere și să se concentreze atât de mult asupra lor încât să uite de problemele reale. Sunt afectate atât întreaga personalitate a celui care suferă, cât și relațiile cu cei din jur.

Multe dintre amintirile false care se pot forma sunt cauzate de percepția greșită asupra sursei amintirii. Există posibilitatea ca anumite întâmplări să fie considerate drept reale, iar, în realitate, acestea să aparțină unui vis, din care persoana în cauză își amintește diferite fapte sau detalii pe care le crede veritabile. Imaginația poate contribui, de asemenea, la crearea amintirilor false, atunci când o persoană își imaginează un eveniment sau o trăire și ajunge să creadă că acestea s-au petrecut și în realitate.

Unul dintre cercetătorii în domeniu este doctorul Elizabeth Loftus, specializat în studiul memoriei, care a demonstrat prin intermediul unor serii de experimente că amintirile false pot fi induse prin intermediul sugestiei, iar acest lucru se poate face relativ cu ușurință.

În 1974, aceasta împreună cu cercetătorul John Palmer au încercat prin intermediul unui experiment, desfășurat în două faze, să demonstreze efectele limbajului asupra creării amintirilor false. În primă fază, participanții la studiu au fost puși să urmărească diferite filmulețe ale unor accidente de mașină, a căror coliziune varia în intensitate. După vizionare, aceștia au participat la un sondaj, în care trebuiau să răspundă la întrebarea „Cât de mare era viteza când mașinile s-au zdrobit una de cealaltă?” Celelalte întrebări erau la fel, doar verbul a fost înlocuit cu „lovit”, „izbit”, „ciocnit” etc. Desigur, nu determinarea vitezei se urmărea, însă s-a descoperit că, cu cât verbul folosit în întrebare era mai puternic, cu atât viteza pe care participanții au determinat-o era mai mare.

În a doua fază, participanții la experiment au fost întrebați dacă au văzut vreun geam spart al mașinilor, știindu-se că, în realitate, nu fusese nici un geam spart. Cei care au fost întrebați dacă au văzut „mașini zdrobidu-se” au văzut geamuri sparte într-un număr mult mai mare față de cei care au fost întrebați dacă „mașinile s-au lovit”. S-a observat astfel că felul în care pui întrebarea poate influența răspunsul primit, iar cuvintele folosite pot induce crearea unor detalii neobservate inițial, care se pot transforma în amintiri false.

Cercetătorul Elizabeth Loftus a mai demonstrat în urma experimentelor pe care le-a condus și că amintirile false pot deveni mai puternice și mai clare odată cu trecerea timpului. În timp, amintirile originale, reale, se pot estompa, iar în funcție de contextul în care persoana își amintește că s-au petrecut, aceasta își poate imagina diferite detalii false care să o ajute să recupereze amintirea. În alte cazuri, amintirea originală este amestecată cu informații sau trăiri noi, fiind rememorată diferit, deci fals.

Efectele amintirilor false pot avea implicații nu doar asupra celor care suferă, dar și asupra celor din jur, cum este cazul celor care sunt martori într-un proces și a căror acuratețe a declarațiilor poate fi afectată. Cercetătorul Elizabeth Loftus a arătat printr-o serie de experimente că mărturiile acestora nu pot fi atât de sigure și demne de încredere cum obișnuia să se creadă. Într-un experiment în care participanții trebuiau să identifice autorul unei crime, acestora li s-a arătat o serie de șase fotografii care înfățișau diferite persoane, timp în care li se povestea și contextul în care a avut loc crima. La sfârșit, participanților li s-a arătat care dintre cei șase era autorul crimei. După câteva zile, participanților li s-au arătat alte patru fotografii, care înfățișau una dintre persoanele nevinovate care le fusese arătată prima dată și încă trei persoane noi. Întrebați care dintre aceștia este criminalul, 60% dintre participanți au indicat persoana nevinovată, dar pe care o văzuseră în ambele situaţii. Motivul era că aceștia nu reținuseră explicațiile care li s-au dat în legătură cu ea, însă o aleseseră pentru că persoana respectivă le era cunoscută.

S-a descoperit că și persoanele cu o memorie foarte bună sunt susceptibile de amintiri false. Există persoane care au memorie autobiografică superioară și care își pot aminti fiecare detaliu al unor evenimente din viața lor, care au avut loc cu ani în urmă, fie că le-au trăit sau le-au fost povestite de către altcineva. Ai crede că memoria acestora nu prea poate fi înșelată, însă cercetătorul Lawrence Patihis a demonstrat că și aceștia pot avea amintiri false.

În cadrul unui experiment în acest sens au fost recrutate atât persoane cu memorie autobiografică, cât și persoane cu memorie normală. În timp ce acestora li s-a cerut să rememoreze diferite întâmplări care au avut loc în viața lor la un anumit moment, cercetătorii au pomenit în treacăt despre o înregistrare video care ar fi surprins prăbușirea avionului United Flight 93 în Pennsylvania, în timpul atentatelor de la 11 septembrie 2001. Înregistrarea nu există în realitate, însă mai târziu, când au fost întrebați dacă au vizionat înregistrarea respectivă, majoritatea participanților, atât cei cu memorie normală cât și cei cu memorie autobiografică, au afirmat că da, dând chiar și detalii despre ce se presupune că au văzut.

728×90 sub articol

LĂSAȚI UN MESAJ