Acasa / Inventii & Descoperiri / Poezia contemporana romaneasca

Poezia contemporana romaneasca

Poezie contemporanaConceptul de “poezie contemporana” vizeaza, evident, un criteriu temporal (din latinescul « con-temporaneus » – «con » – « impreuna » si « temporaneus » – « timp »), reunind scriitori din generatii diferite, a caror creatie se individualizeaza, dincolo de dominantele expresive, emotive, atitudinale, prin aderenta la o anume estetica, la un curent literar, la o grupare, la o formula lirica, dar care se intalnesc, inevitabil, prin trairea aceluiasi timp. Mai mult, poezia contemporana romaneasca pare a fi profund marcata de confluenta a doua drumuri ale istoriei, de dinainte si de dupa 1989, primul incarcat de toate tensiunile, frustrarile, angoasele regimului totalitar, dar rezistand, paradoxal, prin profunzimea compensatorie a unor poeti geniali (« Generatia ´60 », de exemplu), cel de-al doilea, ezitant, divergent, adeseori confuz, efervescent uneori, incercand sa isi gaseasca repere noi si viabile.

Asadar, intr-un demers simplificator, ca orice incercare de prezentare generala a unui fenomen extrem de complex, se poate spune ca principalele „varste” ale poeziei contemporane sunt reprezentate de literatura neomodernista a anilor 1960-1980, urmata de postmodernismul asociat anilor ´80, si de literatura anilor 2000, aflata inca in cautarea unei identitati. Exceptional concretizat in operele unor scriitori precum Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Emil Brumaru, Cezar Baltag, Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, VirgilNichita Stanescu Mazilescu, Serban Foarta, Mircea Dinescu etc. (unii dintre ei cu un destin, in lumea aceasta, curmat prea devreme), neomodernismul a fost, pe de o parte, un fenomen cultural de continuitate (un „nou”  modernism, o intoarcere la valorile poeziei interbelice), iar, pe de alta, a insemnat o „ruptura” in raport cu „realismul” socialist al anilor ´40 – ´50. Discursul poetic reflexiv, dominant metaforic, aluziv, abordarea marilor teme existentiale, redescoperirea latentelor poetice ale cuvantului, reveria, conceptualizarea simbolurilor, ironia, aluzia livresca, paradoxul, abstractizarea sunt doar cateva dintre caracteristicile poeziei neomoderniste. Relatia dintre lume si cuvant se reaseaza, in aceasta perioada, sub semnul unei alte sensibilitati, generand o „incordare a intelesurilor” (Nichita Stanescu), pe care lirica romaneasca nu o mai cunoscuse niciodata pana atunci. Cuvantul (necuvantul” stanescian) si-a castigat locul de “semnificat” si “semnificant”, in acelasi timp, intr-un discurs liric ce pare a-si fi suficient siesi: „N-ai sa vii si n-ai sa morti/ N-ai sa sapte intre sorti/ N-ai sa iarna, primăvara/  N-ai sa doamna, domnisoara./ Pe fundalul cel albastru/ din al ochiului meu vast/ meteor ai fost si astru/ si incest ai fost, prea cast./ Uite-asa ramanem orbi/ surzi si ciungi de un cuvant./ Soarbe-ma de poti sa sorbi/ “S” e rece azi din sunt” (Nichita Stanescu – „N-ai sa vii”). Verbul „a fi” revine obsesiv in poeziile stanesciene, uneori cu adacimi filozofice, sub cea mai simpla si neasteptata expresie: „Ce este viata? Cand incepe si incotro se indreapta? – In toate partile deodata, zise/ cel fara parti./ Intr-o singura parte, zise/ Partea./ Ce este?/ Cum, ce este?/ Este, pur si simplu./ Adica E, adica S, adica T, adica E./ Primul E mai vechi decat ultimul E./ Atat”. Raportul dintre lume si universul interior al eului poetic se metamorfozeaza perpetuu: “N-am fost suparat niciodata pe mere/ ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,/ pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari./ Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile/ s-au suparat deodata pe mine./ Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,/ la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,/ tribunale rotunde, tribunale aeriene,/ tribunale subtiri, racoroase./ Iata-ma condamnat pentru nestiinta,/ pentru plictiseala, pentru neliniste,/ pentruMarin Sorescu nemiscare./ Sentinte scrise în limba sîmburilor./ Acte de acuzare parafate/ cu maruntaie de pasare,/ racoroase penitente gri, hotarate mie./ Stau în picioare, cu capul descoperit,/ incerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine/ pentru ignoranta…/ si nu pot, nu pot sa descifrez/ nimic/ si-aceasta stare de spirit, ea insasi,/ se supara pe mine si ma condamna, indescifrabil,/ la o perpetua asteptare,/ la o încordare a intelesurilor in ele insele/ pana iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ pasarilor.” (Nichita Stanescu, “A cincea elegie).

Sub semnul neomodernismului s-au aflat poeti foarte diferiti ca sensibilitate si tip de discurs liric. Marin Sorescu, prin volume precum « Moartea ceasului », « Tineretea lui Don Quijote », « Tusiti », a adus in spatiul literaturii o extraordinara predispozitie ludica si parodica, intr-un limbaj premeditat prozaic, ironic si ambiguu, lasand insa cititorului libertatea de a alege « cheia » de lectura : “Sufletul tau functioneaza cu lemne,/ Iar al meu cu electricitate./ Dragostea ta umple cerul de fum,/A mea e din flacari curate./ Totusi vom mai merge impreuna/ O buna bucata de pamant,/ O buna bucata de cer,/ O buna bucata de luna” (“Poveste”).

Mai putin cunoscuti de marele public, poeti precum Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, fie ca s-au aflat in prelungirea lirismului abstract sau pitoresc-balcanic al lui Ion Barbu, fie ca au cultivat « onirismul estetic » (un univers imaginar de o extrema sensibilitate, aflat sub semnul « visului »)  au schimbat fundamental poezia romaneasca a anilor ´70, anticipand programul postmodernist.Mircea Cartarescu

Postmodernismul, concept cristalizat, in literatura romana, in anii ´80, in cadrul “Cenaclului de luni”, al studentilor bucuresteni (desfiintat in 1984 de comunisti, deoarece il considerau ca fiind « subversiv »), coordonat de criticul literar Nicolae Manolescu, in cadrul cenaclului “Junimea”, condus de Ov.S. Crohmalniceanu, in revistele « Echinox » (de la Cluj), « Amfiteatru » (Bucuresti), « Forum studentesc » (Timisoara), « Dialog » (Iasi), a impus o tanara generatie de poeti, in frunte cu Mircea Cartarescu, Matei Visniec (astazi, cunoscut dramaturg de limba franceza), Florin Iaru, Ion Muresan, Alexandru Musina (primul care a folosit termenul « postmodernism », intr-un articol din presa vremii, temperandu-si, ulterior, entuziasmul fata de noua estetica), Traian T. Cosovei, Ion Stratan, Cristian Popescu etc. Volumul de debut (colectiv) al postmodernistilor – « Aur cu diamante » (1982) – ii situeaza in descendenta « Generatiei Beat » (Beat Generation – « beat », in argoul american insemnand « stare de oboseala »), o miscare literara din anii ´50, din Statele Unite ale Americii, exprimand atitudinea de fronda a unor tineri nonconformisti, contestatari ai unei traditii desuete si limitative. Mircea Cartarescu defineste postmodernismul romanesc prin trasaturi precum “oralitatea lejera, impinsa pana la familiaritate, a expresiei poetice, prin ironie, umor, ludic persuasiv, caracterul narativ al poemelor, care pot evolua de la aspectul de mici anecdote, pana la adevarate “romane” in versuri”. Raportarea polemica la literatura care i-a precedat se face, frecvent, prin intertextualitate. Texte literare din alte epoci sunt valorificate parodic, prin pastisa sau colaj, avand ca efect, aproape intotdeauna, demitizarea marilor teme ale literaturii, intr-un limbaj in care libertatea merge chiar si pana la ignorarea regulilor ortografice. Iata, de exemplu, cateva versuri dintr-o poezie de dragoste apartinand lui Mircea Cartarescu : sa ne iubim, chera mu, sa ne iubim tujur/ ca maine vom fi prada inundatiilor, surparilor de teren, betiilor crancene,/ ca maine un ieri cu labe de paianjen de fan iti va umbla in carliontii de flori ai coiffurii/ zapacindu-te, ambetandu-te . . ./ sa fim tandri, baigui poligonul catelu lipindu-si irisii/ de soldurile voluptoase ale autobazei filaret/ sa fim tandri, singuratatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu/ sa fim tandri, mai zise o musca./ primavara ne lingea ca un pechinez pe fata, pe maini/ ne facea sa ne intrebam ce gust om avea pe limba infinita a noptii plina de autocare si stele… „ („Sa ne iubim, chera mu”). In principalele sale volume de poezii – „Faruri, vitrine, fotografii”, „Poeme de amor”, „Levantul” – se regasesc mai toate aspectele definitorii ale postmodernismului, de la deplasarea accentului spre o retorica a banalului, sustinuta de amestecul registrelor lexicale, pana la o anumita ostentatie a concretului, a discontinuitatii, a blazarii. „Ne-am cam saturat – clama, la vremea respectiva, Alexandru Musina – de poezia oraculara. Zeii in numele carora pretinde a vorbi nu exista. Ne-am plictisit de poezia mercenara, de poezia cabotinilor ce canta taranul si holda de grau, din cafenelele si redactiile Bucurestilor, de poezia farsorilor ce se plimba in Mercedes, dar declama ca stiu cat de mare e suta de lei, de poezia „hermetica”, produs al neputintei de a simti si exprima emotia, ca si cea a proletcultistilor „convertiti” (definitiv, oare?), pentru a se putea mentine cat de cat in actualitatea literara… Iata de ce va propun sa discutam despre poezia cotidianului. O poezie despre viata noastra obisnuita, dar care, totodata, sa exprime si poezia din aceasta viata. Cum recunoasteti poezia cotidianului? E rapida, ironica, inventiva, sincera si directa, lipsita de prejudecati, dar nu si de ascunsa pudoare, imprevizibila, mai ales: o imagine filtrata prin senzori proaspeti si minti clare si fierbinti a lumii in care invatam sa traim”(1981).Expozitie de carte

Poezia romaneasca a anilor 2000 (poezia „douamiista” sau post-postmodernista) este foarte eterogena. Postmodernistii („optzecistii”) par ca si-au consumat rezervele estetice si emotionale ori s-au indreptat spre alte genuri literare, imaginea lor estompandu-se sau ramanad captiva in cateva cercuri „elitiste”, iar mai tinerii poeti inca nu si-au gasit adevaratul drum, osciland intre un „teribilism” lingvistic, fara substanta, si un mimetism stanjenitor. Pe ici pe colo se mai aude cate o „voce” promitatoare, dar, din nefericire, feedback-ul, in raport cu marele public, nu prea exista, atelierele de creatie virtuale, cenaclurile sau colaborarile la diferite reviste fiind doar tentative timide de revigorare a unei literaturi care intr-un singur secol (al XX-lea) a recuperat imens si spectaculos distanta fata de cultura occidentala. Debusolarea tinerilor care vor sa acceada la „marea literatura” s-ar putea explica si prin lipsa de onestitate a receptarii critice, care pare sa isi fi uitat menirea sau poate ca si aici exista o „criza” a valorilor, de vreme ce o simpla trecere in revista a celor mai recente recenzii, topuri, ierarhii, bloguri literare, expozitii de carte din tara si din strainatate arata clar o inlocuire a criteriilor estetice, cu unele care tin, mai degraba, de adularea reciproca, de „periajul” „instantei critice”, care instituie ierarhii, sau de cine stie ce alte interese, evident, nonculturale. Este vorba, probabil, de manifestarea unor complexe ale societatii romanesti in deriva, iar poezia contemporana autohtona isi va (re)gasi spiritul autentic atunci cand poetii isi vor fi descoperit pasiunea, talentul, fundamentul cultural (absolut obligatoriu) si vor scrie „opere” si nu „texte”, iar critica literara isi va fi  recuperat respectul de sine.

Spune-ti parerea

Adresa de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Current day month ye@r *