Teatrul Naţional şi Opera Româna din Bucureşti au o istorie de peste un secol şi jumătate şi începuturile ţin de entuziasta generaţie paşoptistă, conştientă de necesitatea unor schimbări fundamentale în viaţa socială, politică şi culturală a Ţărilor Române, care, la 1848, nu au rămas indiferente la valul revoluţionar care a traversat întreaga Europă.
În cultura românească, la vremea respectivă, personalităţi culturale foarte importante, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi etc. au înţeles foarte repede, după modelul occidental, că, de exemplu, transpunerea scenică a unei piese de teatru, contactul nemijlocit cu publicul, în sala de spectacole, pot să exercite o influenţă mult mai mare şi mai rapidă asupra societăţii, decât literatura scrisă.
Aşadar, spectacolul era investit cu un rol educativ deosebit. Problema principală însă era aceea că, dacă literatură originală începuse să se dezvolte semnificativ, Teatrul Naţional şi Opera Română, ca instituţii, nu existau. Ca urmare, în 1834, Ion Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu înfiinţează “Societatea Filarmonică”, menită să se ocupe, printre altele, de înfiinţarea unui teatru. Cumpără un teren, în centrul Bucureştiului, pe care se află, în epocă, Hanul Câmpinencii.
La scurtă vreme, se schimbă locaţia, fiind preferată o zonă de pe actuala Cale a Victoriei (unde, astăzi, se află Hotelul Novotel). După ce sunt consultaţi arhitecţi vestiţi din Europa, se optează pentru un proiect al unui arhitect din Viena, A. Hefft, cu o construcţie în stil baroc, în interior cu scări din marmură, cu loji pe trei rânduri, cu o galerie unde erau primiţi, fără să plătească bilet, studenţi şi elevi. Inaugurarea are loc în 1852, fiind numit director Costache Caragiale.
Prima piesă pusă în scenă a fost “Zoe sau Amantul Împrumutat” (un vodevil – o piesă adaptată, cu text şi “cânticele” comice). În timpul celui de al doilea Război Mondial, teatrul este distrus. Clădirea în care funcţionează astăzi Teatrul Naţional, vizavi de Universitate, a fost inaugurată în 1973. În interior, există patru Săli – Sala Mare, Sala Atelier, Sala Amfiteatru şi sala Studio, în total peste 1600 de locuri.
Opera Română are o istorie la fel de îndelungată şi de interesantă. Primele spectacole lirice au avut loc înainte de a exista o instituţie destinată special unor astfel de manifestări. Se pare că, pe la 1772, este semnalată prezența, la Bucureşti, a unei trupe de operă, după care frumuseţea acestui fel de muzică atrage tot mai mulţi spectatori. Mai ales trupele italieneşti aveau mare succes în Bucureşti.
În decembrie 1836, la concertul de sfârşit de an, elevii de la Şcoala de Muzică şi Declamaţie, printre care se afla şi cea care va deveni o celebră cântăreaţă în Italia, Marcolini (Eufrosina Vlasto), interpretează opera “Semiramida” de Rossini. La mijlocul secolului al XIX-lea, compozitori precum Verdi, Bellini, Donizetti sunt aduşi în atenţia publicului de interpreţi români, mulţi deveniţi solişti pe marile scene ale lumii: Elena Teodorini, Margareta Iamandi, Hariclea Hartulary (Darclée) – pentru care Puccini a compus “Tosca”.
O etapă semnificativă în evoluţia Operei Române a fost marcată de personalitatea lui George Ştefănescu, profesor la Conservatorul din Bucureşti, cel care, din 1885, face ca Opera Română să devină secţiune a Teatrului Naţional. Ca instituţie independentă, Opera Română funcţionează din 1921, când, la spectacolul inaugural, s-a cântat “Lohengrin”, de Richard Wagner, dirijor fiind George Enescu.
Clădirile Teatrului Naţional şi Operei Române, aşa cum arăta astăzi, au fost construite destul de târziu. Opera Română s-a construit în 1953, având 2200 de locuri, iar inaugurarea s-a făcut cu spectacolul “Damă de pică”, de Ceaikovski. Pe arcadele de la intrare, sunt sculptate patru muze, iar în faţa clădirii se află statuia din bronz a lui George Enescu. În sala de spectacole, semicirculară, cu o scenă de 24 de metri lăţime, atrage atenţia, conferind o anume solemnitate, un candelabru din cristal aurit, cu o sută de braţe.
Teatrul Naţional şi Opera Româna din Bucureşti, în timp, au impus mari nume de artişti, piese de teatru şi piese lirice de o valoare excepţională. Chiar şi în perioada comunistă, aceste instituţii au ştiut să apere şi să promoveze arta autentică, să formeze gustul estetic al publicului. Operele dramaturgilor şi compozitorilor români şi străini au stârnit entuziasmul multor generaţii. Cine nu a auzit de actori precum Constantin Nottara (un alt teatru din Bucureşti îi poartă astăzi numele), Aristiza Romanescu, Ion Fintesteanu, Emil Botta, Grigore Vasiliu Birlic, Elvira Godeanu, Eugenia Popovici, George Calboreanu, Dina Cocea, Alexandru Giugaru, Radu Beligan, Valeria Gagealov etc., din anii ’60-’70, sau de cei de astăzi, la fel de talentaţi şi dedicaţi artei lor. Marea literatură universală (Shakespeare, Cehov, Moliere, Oscar Wilde, O’Neill, Camus, Samuel Beckett etc.) a fost adusă la cunoştinţa publicului român în sute de stagiuni.
În timp, Teatrul Naţional din Bucureşti, care poartă, astăzi, numele ilustrului dramaturg I.L. Caragiale, a fost condus de Ion Ghica, Alexandru Davila, I.L. Caragiale, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Andrei Şerban, Radu Beligan (a avut, în total, 45 de directori, până acum). Pe de altă parte, de pe scenele muzicale ale lumii nu au lipsit niciodată artiştii români, care au debuitat pe scena din Bucureşti: Petre Ștefănescu-Goangă (la începutul secolului XX), Arta Florescu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Zenaida Pally, dar şi Ileana Cotrubaș, Felicia Filip, Angela Gheorghiu ș.a.m.d.
Teatrul Naţional şi Opera Română, în prezent, în pofida unor dificultăţi financiare, îşi dezvoltă modalităţile de a atrage un public cât mai numeros şi mai avizat. În cadrul Operei Române, s-au înfiinţat o şcoală de balet, master-class (cu artişti de excepţie, din ţară şi din străinătate), un studio experimental pentru tinerii artişti etc. La Teatrul Naţional, workshopurile, Centrul de Creaţie şi Cercetare Teatrală asigură drumul ascendent al acestei arte. Muzeul teatrului, înfiinţat încă din 1942 (când director era Liviu Rebreanu), cuprinde colecţii de fotografii, cărţi, tablouri, manuscrise, mărturii, confesiuni ale actorilor, costume, obiecte personale ale unor personalităţi din teatru, de atunci fiind de multe ori închis sau chiar abandonat. Din 2001, este organizat în foaierul corespunzător Sălii Mari.
Dacă în lumea românească de astăzi, multe aspecte sunt încă prea puţin definite sau ezitante, Teatrul Naţional şi Opera Română oferă repere culturale sigure, confirmate de timp.
