Cu o suprafaţă de 102.000 km pătraţi şi aşezată în interiorul arcului carpatic, Transilvania prezintă o varietate a formelor de relief, de la câmpia joasă până la munţi relativ înalţi. Lanţul Carpaţilor înconjoară această regiune pe două lături: la est Carpaţii Orientali cu o înălţime medie de 1200-1500 m iar la sud, Carpaţii Meridionali cu o înălţime medie de cca 1500 m. Legătura dintre aceste masive muntoase este asigurată de Carpaţii Occidentali situaţi în partea de vest, cu o înălţime medie de cca 1000 m. Platourile netede ale munţilor, acoperite cu păşuni bogate, creează condiţiile favorabile creşterii ovinelor. Munţii Carpaţi sunt traversaţi de trecători care asigură legătura cu Țara Românească şi Moldova.

La poalele munţilor, se înşiră de la nord la sud depresiuni bine populate, în care viaţa s-a desfăşurat din cele mai vechi timpuri. Depresiunile conduc spre Podişul Transilvaniei, Podişul Târnavelor şi Podişul Someșan. În centru, se află Câmpia Transilvaniei.

Transilvania este străbătută de numeroase ape. Izvorâte din masivul muntos, Hășmasul Mare, Mureșul şi Oltul sunt cele mai mari şi mai bogate râuri, cu lunci fertile şi largi. Mureșul se îndreaptă spre apus, tăind de-a curmezişul teritoriul transilvănean, iar Oltul curge spre sud, traversează munţii şi Câmpia Română, după care se varsă în Dunăre. Asemenea Mureşului şi Oltului, dar la proporţii mai reduse în raport cu lungimea şi debitul acestora, sunt celelalte râuri: Someșurile, Crișurile, Târnavele şi alte râuri mai mici. Paralel cu mersul apelor, pe valea celor mai mari, sunt numeroase drumuri ce străbat teritoriul transilvănean, trec Carpaţii şi leagă cele trei ţări româneşti. Numeroase sunt şi drumurile interioare, unele mai vechi, de pe vremea romanilor, altele mai noi, din Evul Mediu sau Epoca Modernă. Sunt drumuri obşteşti care îngăduie oamenilor deplasarea şi înlesnesc circulaţia mărfurilor între oraşe mai apropiate sau mai îndepărtate.

O altă bogăţie a Transilvaniei o constituie pădurile care, odinioară, acopereau întinderi nesfârşite. Sunt păduri de esenţe diferite, potrivite cu solul şi cu relieful; păduri de fag, stejar, brad, tei, carpen, frasin, paltin; păduri de munte, de coline, de podiş şi de câmpie. Pădurile sunt bogate în tot felul de animale.

Holdele de mei, grâu, orz, secară, ovăz, porumb, in, cânepă şi alte culturi acoperă o parte a câmpiilor, colinelor şi dealurilor, uneori chiar şi a zonelor depresionare. Holde de toamnă şi de primăvară, cu spicul bogat în rod pe terenurile cu sol mai fertil, cu spicul mai uşor în solurile mai secătuite. În unele regiuni cu sol potrivit şi soare fierbinte, costişele dealurilor sunt acoperite cu viţă-de-vie şi pomi roditori. Părţile Oradiei, Aradului, Bistriţei, Albei şi Târnavelor sunt vestite în vii şi vinuri şi în pomet de tot felul. La cele existente, se adaugă şi bogăţiile subsolului: minereuri de aur, argint, fier, aramă, cositor, sare, cărbune, petrol.

Transilvania a fost din vremuri îndepărtate centrul de viaţă şi de activitate al populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aici, şi-au construit geto-dacii complexul de fortificaţii încă din vremea lui Burebista şi a lui Decebal. Tot aici, şi-au stabilit romanii centrul Daciei, populată de daco-romani, la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, la poalele muntelui străjuit de cetăţile dacice. Aici, în apropierea Hațegului era centrul politic al Daciei şi tot în teritoriul transilvănean s-a săvârşit, în mai mare măsură, osmoza daco-romană.

După retragerea stăpânirii române în 271, în zona transilvăneană, a rămas poporul daco-român care, împreună cu slavii, a format poporul român. Acesta a rămas neclintit, pe întregul cuprins al Daciei, în fața vicisitudinilor, păstrându-şi limba, religia, obiceiurile şi tradiţiile, locuind pe teritoriul armonios proporţionat: o treime munte şi zonă submontană, o treime dealuri şi coline şi o treime câmpie. Această structură fizico-geografică a fost importantă pentru populaţie, în condiţiile în care i-a oferit posibilitatea de a-şi schimba roadele muncii; cele de la şes cu cele de la munte şi coline, cele de la munte şi coline cu cele de la şes, o complementaritate economică necesară şi încurajatoare. Odată cu acest schimb al produselor, oamenii îşi schimbau şi gândurile şi-şi întăreau şi credinţa în vremuri mai tulburi.

Prin toate caracteristicile sale, Transilvania a fost inima spaţiului carpato-danubiano-pontic, a întregului pământ românesc. În acest cadru, ea singură nu şi-ar fi putut îndeplini niciunul din rosturile sale. Numai împreună şi într-o strânsă legătură cu Moldova şi Țara Românească a devenit ceea ce este azi. Dar şi Țara Românească şi Moldova ar fi fost lipsite de un echilibru stabil fără spaţiul transilvănean. Masa etnică omogenă, unitatea economică, lingvistică şi culturală, comunitatea psiho-spirituală, interesele şi aspiraţiile comune care au generat o conştiinţă de neam sau de sine a poporului român explică legăturile politice active şi neîntrerupte între cele trei ţări româneşti, începând cu Mircea cel Bătrân. Asemenea legături şi asemenea temeiuri comune explică şi Unirea realizată de Mihai Viteazul în 1600, care a pătruns adânc în conştiinţa poporului român. Nu e de mirare că românii din Transilvania au fost mereu în inima fraţilor lor din Principate şi, mai târziu, din România. Şi, de asemenea, nu e de mirare că bucuriile şi suferinţele românilor din Principate au fost trăite cu aceeaşi intensitate şi de românii transilvăneni. Împreună, ei au înălţat edificiul naţional la 1848, 1859, 1877 şi la 1894. Şi tot împreună au îndurat cea mai importantă şi mai puternică dintre coloanele României moderne: Unirea cea Mare din 1918.

transilvania.jpg

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ