Viața pentru cei săraci din Anglia elisabetană a fost foarte dură. Cei săraci trăiau departe de bogăția și stilul de viață luxos asociat cu faimoșii Tudori precum Henry al VIII-lea, Elisabeta I și a non-monarhilor precum Sir Francis Drake.

Spre deosebire de situaţia din ziua de astăzi, nu exista nici un ajutor social pentru a-i sprijini pe cei nevoiași. O mănăstire locală generoasă ar fi ajutat înainte de Reformă, dar acest lucru nu a mai fost posibil în a doua jumătate a perioadei Tudorilor.

Conducerea Angliei în perioada Tudorilor a devenit foarte preocupată de cei săraci. Erau mult mai mulți săraci decât bogați și exista posibilitatea unei răscoale. În orașe găsirea unui loc de muncă era dificilă, dar acest lucru se întâmpla și în mediul rural unde modificarea modului în care fermele lucrau a dus la o creștere a șomajului.

Preocuparea cu privire la cei săraci s-a întâlnit la cel mai înalt nivel în timpului Elisabetei I. Astfel că fiecare parohie era responsabilă de cei săraci și cei șomeri din zonă.

Judecătorului Păcii îi era permis să colecteze o taxă de la cei care dețineau teren în parohia respectivă, taxă folosită pentru cei săraci. Acest lucru avea două avantaje. În primul rând cel sărac simțea că se făcuse ceva pentru el și era mai puțin supărat pe situația sa, iar în al doilea rând săracii puteau ajuta parohia.

Cei săraci erau împărțiți în trei grupe de către guvern. Prima grupă era numită „Săracii Neajutorați”. Aici erau incluși cei bătrâni, cei bolnavi, cei cu handicap și copiii. Cei bătrâni și cei cu handicap primeau o sumă de bani și de mâncare în fiecare săptămână. Copiilor săraci li s-a dat o ucenicie plătită de către parohie, astfel că după ce creșteau biserica beneficia de noua abilitate învățată. Băieții lucrau ca ucenic până la 24 de ani iar fetele până la 21 de ani. Acest grup social nu era considerat o povară, iar unele parohii le acordaseră o licență pentru cerșit.

Al doilea grup era numit „Săracii Capabili Trupește”. Aceștia puteau lucra și ar fi vrut să lucreze, dar nu găseau de muncă. Fiecare parohie construise o casă unde aceștia creau pânză sau orice altceva ar fi beneficiat parohiei; ei rămâneau acolo până când își găseau un loc de muncă.

Al treilea grup era cunoscut sub numele de „Pungași și Vagabonzi”. Acesta era grupul vizat de conducerea țării. Ei puteau lucra, dar preferau să cerșească sau să fure. Astfel că cerșitul devenise ilegal, iar oricine era prins cerșind era biciuit. Cei prinși de mai multe ori cerșind erau trimiși la închisoare sau chiar spânzurați. În timpul lui Edward al VI-lea vagabonzilor prinși le-ar fi fost marcată limba și ar fi fost păstrați ca sclavi timp de 2 ani.

În timpul Tudorilor, Anglia a trecut printr-o creștere a infracțiunilor, aceasta fiind singura metodă pentru a supraviețui pentru unii. Cei care ar fi recurs la furt riscau pedeapsa cu moartea în cazul în care ar fi fost prinși. Pedeapsa era foarte severă pentru cazuri aparent banale, considerându-se că o pedeapsă ușoară i-ar fi încurajat și pe alții să facă la fel. Cu toate acestea, ideea determina infractorii să apeleze la orice pentru a evita să fie prinși, inclusiv crima.

Cei mai mulți infractori erau hoții. Furtul a orice depășea 5 lire ar fi dus la spânzurare. Chiar și luatul ouălelor păsărilor era considerat furt și putea duce la moarte.

În marile orașe, cei săraci trăiau în ceea ce acum numim ghetouri. La Londra, cei bogați locuiau într-o anumită parte a orașului, iar cei săraci în altă parte. Dacă o persoană săracă ar fi fost prinsă în partea orașului destinată bogaților, se asuma că acea persoană era pusă pe fapte rele.

În Londra cei săraci țineau totul pentru ei, dezvoltându-și chiar și propriul limbaj. Ideea din spatele acestui lucru a fost că nimeni nu ar fi știut ce vorbeau, fiind o formă de protecție împotriva legii.

La rândul lor și săracii din mediul rural au suferit. Proprietarii de pământ îi lăsaseră în mod obișnuit pe cei săraci să-și pască animalele pe pământul comun tuturor. În perioada Tudorilor, proprietarii de terenuri și-au dat seama că acele terenuri puteau fi folosite mai bine, așa că i-au forțat pe cei săraci să plece, luându-le acest drept tradițional. Fără nici o ocupație în mediul rural, mulți săraci au migrat spre orașe în căutarea unui loc de muncă.

În același timp, proprietarii de pământuri trecuseră de la cultivare la creșterea ovinelor din moment ce o populație în creștere avea nevoie de mai multe haine iar mulți bani puteau fi făcuți de la lâna oilor.

Din moment ce erau mai mulți oameni decât slujbe disponibile în mediul rural, s-a creat o problemă pentru orașe. Pentru cei săraci, fie ei din mediul rural sau urban, viața era grea și pentru mulți dintre ei și foarte scurtă.

vola.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ