1 Decembrie a fost declarată Ziua Naţională a României în 1990, pentru a marca excepţionalul moment al Unirii Transilvaniei şi Banatului cu Țara Mamă, fapt consemnat în Proclamaţia de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. La Alba Iulia au fost prezenţi, la acea dată, peste 1200 de delegaţi din toate provinciile româneşti, purtând steaguri tricolore (interzise până la acel moment). Vasile Goldis, deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a citit Rezoluţia prin care era declarată Unirea ca un fapt împlinit. Pentru Bucovina, Basarabia, Crişana şi Maramureş, recunoaşterea Unirii va veni mai târziu.

A fost un moment fundamental al existenţei noastre istorice, pe care l-au susţinut cu entuziasm şi cei peste 100 000 de români adunaţi pe Câmpul lui Horea, în apropiere de Alba Iulia, aşa cum au făcut-o toţi locuitorii din provinciile româneşti.

Înainte de Revoluţia din 1989, în perioada comunistă, adică în aproape o jumătate de secol de derută şi confuzie în istoria acestui popor, Ziua Naţională era sărbătorită la data de 23 August (dată la care, în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a întors armele împotriva Germaniei naziste), nomenclatura ceauşistă folosindu-se de acest prilej pentru a întreţine, şi mai ostentativ, cultul dictatorului.

Până în 1947, când la putere au venit comuniştii, Ziua Naţională a României se sărbătorea la data de 10 Mai, o zi cu triplă semnificaţie – la 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern a depus jurământul în faţa Parlamentului României, la 10 Mai 1877 a fost proclamată independenţa României, care s-a eliberat definitiv de sub dominaţia Imperiului Otoman, după Războiul Ruso-Turc, în care Carol I însuşi s-a aflat în fruntea trupelor române, iar la 10 Mai 1881, acelaşi Carol I a fost proclamat rege al României.

1 Decembrie 1918 – un context istoric excepţional

Adunarea Nationala de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918
Adunarea Nationala de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost, cu siguranţă, un moment excepţional pentru destinul nostru istoric, care a devenit posibil graţie voinţei populare, dar şi unor personalităţi aflate, din fericire, la conducerea ţării, oameni politici cu vocaţie, dedicaţi idealului naţional şi responsabili faţă de destinele acestei naţiuni – I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Raţiu, Nicolae Iorga, generalul Averescu etc.

Un rol important a avut şi Biserica Ortodoxă Română, care a ştiut să întreţină sentimentul unităţii naţionale, neabandonându-şi demnitatea, misiunea şi poporul căruia îi slujea, participând, în serviciul sanitar, pe frontul Primului Război Mondial, suportând persecuţii de tot felul, deportări, arestări etc.

Pe lângă statuarea Marii Uniri, “decisă pentru toate veacurile”, după cum spunea Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări, Rezoluţia de la Alba Iulia mai prevedea şi libertate naţională, ca o condiţie fundamentală pentru existenţa unui popor, drept la guvernare, dreptul la vot, libertatea presei, reforma agrară, conform căreia ţăranii aveau drept de proprietate, egalitatea în drepturi a clasei muncitoare, libertate confesională s.a.m.d.

Regina Maria, Regele Ferinand şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Regina Maria, Regele Ferinand, Sursa Cotidianul.ro
Regina Maria, Regele Ferinand, Sursa Cotidianul.ro

Regele Ferdinand I (pe numele complet, Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a rămas în istoria noastră ca “Monarhul Marii Uniri”. În noiembrie 1888, după renunţarea tatălui său, Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, şi a fratelui său mai mare, Wilhelm, la tron, devine moştenitorul unchiului său, Carol I al României. În România a ajuns prima dată când avea doar 18 ani, în 1884, iar în 1889, după terminarea studiilor de ştiinţe politice şi economice, se stabileşte în Bucureşti.

În 1893, Ferdinand se căsătoreşte cu Prinţesa Maria de Edinburgh, ai cărei bunici erau regina Victoria a Marii Britanii şi Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Şi regele Ferdinand şi regina Maria s-au dovedit a fi profund dedicaţi acestui popor. Despre regele Ferdinand, Nicolae Iorga spunea că era “blând, fără egoism, cei ce-l cunoşteau adânc îl iubeau”.

Monarhul Marii Uniri

Regele Ferdinand
Regele Ferdinand

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I şi a condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei (Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus) şi nu alături de Germania, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. A fost o hotărâre decisivă pentru declararea, mai târziu, a României Mari.

Când Rusia s-a retras din Război, prin Pacea de la Brest-Litovsk, apoi succesul Revoluţiei Bolşevice din 7 noiembrie, care l-a adus la putere pe Vladimir Ilici Lenin, singura soluţie pentru România a fost să iasă din război, prin acceptarea Păcii de la Bucureşti, deşi Regelui Ferdinand nu i-a convenit această soluţie, mai ales că prin această pace România trebuia să cedeze Cadrilaterul Bulgariei şi era nevoită să renunţe pe o perioadă de 90 de ani la exploatările petroliere în favoare Germaniei. Regele Ferdinand I nu a confirmat niciodată acest Tratat de pace care, din fericire, a fost valabil doar 6 luni.

În octombrie 1918, a sosit rândul Puterilor Centrale să devină din ce în ce mai vulnerabile din punct de vedere militar, motiv pentru care Regele Ferdinand I intră din nou în război, pe data de 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de sfârşitul Primul Război Mondial.

După ce ungurii, conduşi de bolşevicul Bela Kun, sunt învinşi, românii ocupă Budapesta, apoi se întorc acasă învingători, în frunte cu monarhul României trecând victorioşi pe sub Arcul de Triumf, din Bucuresti, bucurând mulţimea de romăni adunată să-i întâmpine.

Îndeplinirea idealului de Unire a tuturor românilor

1 Decembrie 1918
1 Decembrie 1918

Îndeplinirea idealului de Unire a tuturor românilor era tot mai aproape şi, după Adunarea de la Alba Iulia, monarhului îi este înmânată Declaraţia Unirii, la data de 14 decembrie 1918, acesta o acceptă, prin semnarea unui decret, în care scrie: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, de la 18 noiembrie/ 1 Decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururi unite cu Regatul României”.

Citește și:  Smoking-ul - origine si reguli de respectat

Încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, ca monarhi ai României Mari, va avea loc la data de 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii sau Catedrala Încoronării, din Alba Iulia.

Coroana purtată de regina Maria cu această ocazie a fost comandată la o celebră casă de bijuterii din Paris, “Falize”, şi a fost executată după schiţele unui pictor român, care s-a inspirat din stilul bizantin al coroanelor voievodale de la Curtea de Argeş. Această coroană se află, în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie, din Bucureşti, iar la Paris, la Casa Falize, se află o copie de argint.

Regina Maria şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Regina Maria, Sursa Ziarul Lumina
Regina Maria, Sursa Ziarul Lumina

Regina Maria, englezoaică prin naştere, a devenit, prin destinul si prin voinţa sa, una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei româneşti. Caracter extrem de puternic, dedicată cu toată energia, iubirea şi pasiunea ţării de adopţie, în care devenise regină, Maria Alexandra Victoria a participat pe frontul Primului Război Mondial ca infirmier voluntar în Crucea Rosie, a strâns fonduri, cu ajutorul ambasadei americane, pentru a continua lupta de apărare a ţării, când, în 1917, jumătate din teritoriul românesc a fost ocupat de trupele germane.

Tot regina Maria, care a înţeles ce înseamnă destinul unui popor în istorie şi care a fost atât de devotată acestei ţări, a avut şi meritul de a-l convinge pe regele Ferdinand să ia decizia ca ţara să intre în război de partea Antantei, împotriva germanilor.

La sfârşitul Primului Război Mondial, când diplomaţia românească a trebuit să depună eforturi uriaşe pentru îndeplinirea idealului Unirii, regina Maria a impresionat la Versailles, unde s-a dus special pentru a pleda cauza naţiunii sale, făcând misiunea de negociator a prim-ministrului român I. C. Brătianu ceva mai uşoară, urmarea fiind Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Ferdinand I s-a stins din viaţă în iulie 1927, iar regina Maria, în 1938. Ambii sunt înmormântaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş. După moartea regelui, regina Maria a rămas în România. În acea perioadă şi-a scris Memoriile – “Istoria vieţii mele”.

Regina Maria – Cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste pentru neamul românesc

Romania interbelica
Romania interbelica

În testamentul său, adresându-se poporului şi ţării sale, regina a lăsat cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste pe care un conducător o poate face neamului pe care l-a condus: “Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Ce mai înseamnă, astăzi, sentimentul naţional?

Sentimentul national
Sentimentul national

La peste un secol de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de Ziua Naţională a României, din 2022, poate ar trebui să ne întrebăm, înainte de ceremonii, discursuri de circumstanţă, controverse, ce mai înseamnă şi cum am putea defini astăzi sentimentul naţional. Într-un context social, economic, politic complicat, cum este cel de acum, a devenit oare sentimentul naţional un concept desuet, lipsit de substanţă, ignorat din indiferenţă, pervertit din interes?

Mihai Ralea, filosof, psiholog, personalitate marcantă a culturii române, sublinia, pe la jumătatea secolului trecut, că: “Românismul, adică ceea ce e particular, unic românesc, nu e făcut, nu e închegat încă […] E încă în acea devenire care se dibuieşte, se caută pe sine”, iar ceea ce, în general, se numeşte “adaptibilitate” este “o sabie cu două tăişuri”, pentru că, la noi, poate însemna “evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate”. Oare, astăzi, “românismul” s-a “închegat”? Sau s-a adaptat? Şi în ce fel?

I. C. Brătianu, om politic remarcabil, cu rol major în Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, adresându-se celor responsabili de destinele ţării, spunea: “Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi”. Ce le-ar spune I.C. Brătianu astăzi celor responsabili de viitorul acestei ţări? Dar românilor?

Multe întrebări, puţine răspunsuri

Poate că, aşa cum observa Eminescu, în vremea lui, am înlocuit munca şi educaţia cu “negustoria de vorbe”, poate am devenit vulnerabili şi nonidentitari din ignoranţă, din inerţie, din ipocrizie, din interes, din indiferenţă. Multe întrebări, puţine răspunsuri. Poate că, totuşi, undeva, măcar în partea subconştientă a fiinţei noastre individuale şi colective, continuă să reziste un sentiment care să ne confere identitate, curaj şi speranţă, când totul pare a fi doar “formă fără fond”.

Sentimentul identităţii naţionale reprezintă, până la urmă, o construcţie a spiritului, bazată pe valori comune unei naţiuni, nu este un dat, şi trebuie să fie consolidat în timp, prin ceea ce adăugăm, în bine, în fiecare zi, ca popor şi ca individualităţi.

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.