Accentul pune in evidenta pronuntarea mai intensa a unei silabe din structura unui cuvant. In limba romana, accentuarea corecta a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme, deoarece accentul este liber, putand fi pe silaba finala (de-cór), pe silaba penultima (bí–ne), pe antepenultima (gí-ne-re), pe a patra silaba (chél-ne-ri-ta) etc. In cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele, in functie de categoriile specifice – numar, gen, persoana, conjugare etc. – pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul ramane, de multe ori, stabil, dar sunt si situatii in care se schimba : nóra – nuróri, sóra – suróri, zéro – zeróuri, rádio –radióuri, aduséi – adúseram, cánta – cantá etc. In general, pentru un vorbitor nativ de limba romana, pronuntarea corecta a cuvintelor se invata prin uzul limbii, fara a fi nevoie de prea multe teoretizari.
Ezitari in accentuarea corecta a unor cuvinte apar, insa, cand este vorba de cuvinte imprumutate din alte limbi sau cand structura fonetica a unui cuvant este perceputa intr-un anume fel de « urechea muzicala » a unui vorbitor sau altul.
- Astfel, DOOM (Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane), editia a doua, adaugita si revizuita, stabileste, ca norma, o singura posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum : caractér, regízor, avárie, dóctorita, fenomén, únic, adíca, áripa, calúgarita, sevér.
- In cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se accepta doua posibilitati de accentuare, preferata fiind, insa, prima trecuta in dictionar : profésor/profesór, ántic/antíc, íntim/intím, tráfic/trafíc, gíngas/gingás, penúrie/penuríe etc.
- Unele substantive proprii, chiar daca sunt formate prin acelasi procedeu, al derivarii, se accentueaza diferit, in functie de originea si structura lor : Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.
- Substantivele provenite din infinitivele lungi ale unor verbe de conjugarea a doua, terminate in –ea, se accentueaza pe sufix : preveedére
- Formele verbului a fi, la indicativ, timpul prezent, se accentueaza corect pe silaba penultima : súntem, súnteti ;
- Verbul a tăcea (conjugarea a doua, in –ea), la indicativ, prezent si conjunctiv, formele de persoana intai si a doua, si imperativ (persoana a doua) se accentueaza pe sufixul –e – t́ăcéti – iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteti ;
O alta situatie specifica limbii romane este si distinctia, prin accent, intre omografe (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunta diferit), avand sensuri distincte : tórturi/tortúri, cópii/copíi, éra/erá, ácele/acéle, compánie/companíe, vésela/veséla, nódul/nodúl etc.
