Adverbul, despre care toată lumea, care a parcurs nişte ani de şcoală, a învăţat, la orele de gramatică, cel puţin lucrurile de bază, este cauza unor greşeli frecvente, atât în exprimarea orală, cât şi în cea scrisă. Pentru un vorbitor nativ de limba română, folosirea corectă a limbii, în diversele contexte de comunicare, ar trebui să fie un automatism, dar realitatea demonstrează că este nevoie permanent să ne îngrijim de sănătatea limbajului, alterat din grabă, din ignoranţă, din neglijenţă sau mimetism.

Adverbul (a cărui denumire vine din latinescul adverbium, fr. adverbe), după cum se ştie, este o parte de vorbire neflexibilă (adică nu îşi schimbă forma pentru a exprima diverse raporturi gramaticale), care poate însoţi un verb, un adjectiv sau un alt adverb, pentru a arăta caracteristica unei acţiuni/stări/însuşiri sau timpul, locul, modul, scopul, cauza/împrejurarea în care se petrece o acţiune, ca în exemplele următoare: Merge repede/ Soseşte mâine/ Răspunde sigur/ Are o privire destul de ageră/ Nu aude deloc etc.

O categorie de greşeli legate de adverb se referă la ortografierea acestora, mai exact este vorba de cuvinte/structuri omofone (se pronunţă la fel, dar se scriu diferit, având sensuri diferite, în funcţie de context), ca în exemplele următoare:

Altădată/altă dată – primul este un adverb, cu sensul de odinioară/cândva (de exemplu, “Altădată oamenii erau mai cinstiţi”); a doua structură – altă dată – este o locuţiune adverbială, însemnând “cu altă ocazie/în altă împrejurare (“Altă dată vei fi mai atent la detalii”)

Decât/ de cât – decât, scris într-un cuvânt, se foloseşte ca adverb, de abicei în enunţuri care exprimă o comparaţie (“Ea este mai frumoasă decât tine”) sau cu valoare de conjuncţie (“Au venit mai mulţi decât ne aşteptam”); când adverbul decât se utilizează ca sinonim pentru numai/doar, este obligatorie forma negativă a verbului (“Nu au venit decât cei invitaţi”); scris în două cuvinte, de cât are valoare de prepoziţie + pronume/adjectiv pronominal (“De cât timp e nevoie pentru a ajunge la gară?”);

Demult/de mult – prima formă este sinonimă cu “odinioară”, a doua este o locuţiune adevrbiala cu înţelesul “de vreme îndelungată” (“Basmele s-au născut demult”/”Nu ne-a mai dat niciun semn de mult”);

Deodată/de o dată – aceste două omofone se deosebesc în scris, primul, adverb, însemnând “simultan, brusc”, structura a doua (prepoziţie + articol + substantiv) având sensul de “dată calendaristică” (“Vorbeau toţi deodată”/”Mai este nevoie de o dată pentru a o trece în agenda de lucru”);

Deoparte/ de o parte/pe de o parte – adverb/prepoziţie + articol + substantiv/locuţiune adverbială utilizată în corelaţie cu “pe de altă parte” (“Stătea deoparte şi asculta”/ “Această lege nu a fost susţinută decât de o parte a populaţiei”/”Pe de o parte îi înţeleg atitudinea, pe de altă parte, nu”);

Nicicum/nici cum, nicicând/nici când, niciunde/nici unde – această serie cuprinde forme scrise într-un cuvânt, cu valoare de adverb, şi forme ortografiate în două cuvinte, cu înţeles diferit. Se poate reţine uşor modalitatea de ortografiere, memorând un exemplu de felul : Nicicum, nicicând şi niciunde nu voi fi de acord cu aceste condiţii, adică nici cum crezi tu, nici când aţi vrea voi şi nici unde v-ar conveni.

Adverbele în componenţa cărora intră elementul ori (la început sau la sfârşit) se scriu întotdeauna într-un cuvânt – oricum, orişicum, oriunde, orişiunde, oricând, orişicând, oriîncotro, alteori, deseori, rareori etc. Nu fac parte din această categorie locuţiunile adverbiale de felul de câte ori, ori de câte ori, ale căror elemente componente se simt separate în vorbire, prin pauzele dintre ele;

Ortografierea adverbelor derivate cu sufixul -iş

O serie de adverbe de mod s-au format, prin derivare, din substantive sau verbe, cu sufixul -.iş. Trebuie ştiut că toate acestea se scriu fără -i la sfârşit: pieptiş, târâş, cruciş etc. În schimb, adverbele iarăşi, totuşi, se scriu cu -i la final, pentru că s-au format diferit, din iară + şi, tot(u) + şi.

Locuţiuni adverbiale cu şi fără cratimă

Caracteristica unei acţiuni/stări/însuşiri se poate exprima şi prin grupuri de cuvinte care, împreună, îndeplinesc rolul unui adverb, acestea numindu-se locuţiuni adverbiale – de obicei, de dimineaţă, pe înserate, în grabă, în veci, pe de rost, pe neaşteptate, zi de zi, rând pe rând, din când în când etc. Trebuie atenţie sporită pentru a nu face greşeli în ortografierea unor locuţiuni adverbiale care se scriu cu cratimă, de felul: cu de-a sila, de-a pururea, de-a buşilea, de-a berbeleacul, de-a valma, vrând-nevrând, calea-valea, ici-colo, treacă-meargă, într-adevăr, într-adins etc.

Adverbe fără grade de comparaţie

Una dintre greşelile frecvente legate de adverb, pe care o putem identifica, din nefericire, şi în mass-media, este folosirea la un grad de comparaţie a unor adverbe care nu pot avea grad de comparaţie (ca şi în cazul unor adjective), fie pentru că, la origine, acestea sunt comparative sau superlative sau pentru că însuşirea exprimată nu se poate compara. Aşadar, nu au grad de comparaţie cuvinte (unele folosite şi adjectival) precum: extraordinar, perfect, complet, anterior, posterior, ulterior, fantastic (Exemplu: Produs fantastic de scump), maximum, minimum etc.

Atenţie! Maximum şi maxim, minimum şi minim sunt, toate, forme corecte, dar au valoare morfologică diferită. Maxim  şi  minim  nu pot fi decât adjective, adică se folosesc atunci când determina un substantiv (nivel maxim/minim), având sensul –  maxim= «  în gradul cel mai înalt,  care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate, foarte mare  », iar  minim  =«  care are durată, dimensiunea, intensitatea, valoarea etc. cea mai mică; foarte mic,  neglijabil, neînsemnat  » ( conform DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române).

Au şi adverbele “snobismele” lor!

O serie de adverbe, cele derivate cu sufixul -mente – finalmente, eminamente, literalmente, fatalmente, realmente, moralmente etc.- par a fi “preferatele” mass-mediei sau ale celor care, în apariţiile publice (de natură politică, mai ales), vor să dea o notă “cultă”, ostentativă, discursului lor. “Fatalmente” legile se întorc în Parlament, nu ştiu ce cauză este “realmente” pierdută, “actualmente” ploile au dat năvală peste România s.a.m.d. Dacă în secolul al XIX-lea, frecvenţa unor astfel de adverbe era justificată de puternica influenţă a limbilor romanice, franceza şi italiana, în special, astăzi, cele mai multe adverbe din această categorie produc, mai degrabă, efecte ridicole, “a la Caragiale”. Într-un articol mai vechi, publicat în România literară, Rodica Zafiu, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, citând dintr-un Dicţionar din 1957, remarca “productivitatea” sufixului -mente – “dialecticamente, necesariamente, eminamente, pertinamente, sinceramente, imperiosamente, directamente, succesivamente, exclusivamente, productivamente, precizamente, realmente, legalmente, specialmente, artificialmente, socialmente, principalmente, materialmente, esenţialmente, penalmente, generalmente, literalmente, moralmente s.a.”, cuvinte care, în prezent, pentru un vorbitor de limba română, ar putea părea “ciudăţenii”, mai ales că, afirma autoarea articolului, “româna dispune de procedeul simplu al conversiei, care îi permite să transforme în mod elegant şi economic, fără adăugare de sufixe, adjectivele în adverbe.”

Aşadar, rămâne la latitudinea fiecărui vorbitor de limba română să aibă grijă de sănătatea, frumuseţea şi expresivitatea limbii în care s-a născut, prin corectitudinea exprimării orale şi scrise, dar şi prin alegerile sale lingvistice. Până la urmă, una e să spui, de exemplu, ca să rămânem în sfera comunicării cotidiene – “E primăvară realmente”, alta “E primăvară cu adevărat”. Parcă varianta a doua lasă loc unui halou de prospeţime şi naturaleţe, în pofida banalităţii unei astfel de constatări.