Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei, a fost una dintre cele mai fascinante personalităţi ale istoriei universale, iar undeva, în îndepărtata Asie, în nord-vestul Pakistanului, în apropierea granitei cu Afganistanul, în Munţii Hindu Kush, de-a lungul Văilor Birir şi Rumbur, trăieşte o comunitate misterioasă, numită Kalash, de circa 4000 de persoane, unică în lume.
Populaţia Kalash (“kalash” însemnând “omul credincios obiceiului”), cu înfăţişare diferită de a celorlalţi locuitori din Pakistan, vorbeşte o limbă pe care nimeni altcineva nu o înţelege, practică o religie animistă, asemănătoare cu cea a Greciei antice, deşi timp de secole au trăit înconjuraţi de musulmani, tradiţiile, obiceiurile, vestimentaţia lor sunt diferite de ale tuturor popoarelor din jur şi au atras atenţia celor care i-au descoperit – antropologi, istorici, etnologi.
Unii istorici cred despre Kalash că sunt descendenţii lui Alexandru cel Mare şi ai soldaţilor acestuia, care s-au stabilit în regiune cu circa 23 de secole în urmă, urmaşii lor reuşind să-şi conserve identitatea graţie locurilor în care trăiesc, izolate de restul Pakistanului, o ţară care este, astăzi, a cincea cea mai populată din lume, cu cei peste 200 de milioane de locuitori.
Sunt membrii comunităţii Kalash urmaşii lui Alexandru Macedon şi ai armatei acestuia? Cum au supravieţuit până astăzi? Cum şi-au păstrat identitatea? Iată câteva dintre ipotezele specialiştilor:
Alexandru cel Mare şi posibilele rădăcini macedonene ale comunităţii Kalash
Alexandru cel Mare sau Alexandru Macedon (356–323 î.Hr.), fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei (regatul din partea nordică a Greciei antice), educat de ilustrul filosof Aristotel, unul dintre cei mai mari strategi şi conducători militari ai tuturor timpurilor, a reuşit să devină, până la moartea sa, la numai 32 de ani, din conducător al unui mic regat, stăpân peste imensul Imperiu Ahemenid, primul dintre Imperiile Persane, ajungând până în India şi fondând peste 70 de oraşe (multe purtând numele “Alexandria”).
În numai câţiva ani, Alexandru cel Mare a creat o unitate politică intre Occident şi Orient niciodată repetată. A fascinat, la vremea sa, printr-o personalitate excepţională, un amestec de inteligenţă, voinţă, luciditate, generozitate, curaj, dar şi violenţă , misticism, spirit barbar şi educaţie.
A înţeles că stăpânirea unui teritoriu atât de vast, precum Imperiul Ahemenid, ar fi necesitat o armată uriaşă. De aceea, înainte de a pleca în India, a petrecut doi ani pacificând Bactria, o regiune care cuprinde, astăzi, Afganistanul şi Pakistanul. A lăsat acolo aproximativ 13 500 de greci, dintre care mulţi au rămas definitiv în acele locuri.
Regatul Greco-Bactrian din Asia
După moartea lui Alexandru Macedon, imperiul pe care l-a construit a fost împărţit în mai multe regate, unul dintre acestea fiind condus de generalul său, Seleucus, incluzând jumătatea de est, inclusiv Bactria, care, în secolele următoare a devenit Regatul Greco-Bactrian, unul dintre cele mai puternice şi influente din regiune. Grecii îl numeau “Bactriana”.
Bactria, numită şi “Tara celor o mie de oraşe”, a fost o insulă a culturii greceşti/ elenistice în Est, o societate care a înflorit datorită comerţului şi fertilităţii pământului. Greco-bactrianii foloseau, în administraţie, limba greacă, iar limba bactriană locală (o limbă iraniană, dispărută astăzi) a fost elenizată, prin adoptarea alfabetului grecesc si prin împrumutul multor cuvinte din limba greacă.
Dar, ca toate marile regate, şi Regatul Greco-Bactrian a cedat, până la urmă, în faţa invadatorilor străini. Un popor nomad, de stepă, Yuezhi, în secolul I i.Hr., a invadat Bactria, foştii conducători au fost alungaţi, insă descendenţii lor, ultimii greci, au condus părţi din regat până în secolul I d.Hr., alţii s-au refugiat în zone izolate, în văile protejate de Munţii Hindu Kush.
Poporul Kalash – urmaşii lui Alexandru cel Mare?
În acest spaţiu geografic a fost descoperită, în zilele noastre, comunitatea Kalash, foarte posibil descendenţi ai grecilor antici, sosiţi aici pe vremea lui Alexandru cel Mare. Oamenii Kalash au aspect european, pielea deschisă la culoare, părul blond, ochi albaştri şi nu seamănă deloc cu nativii din regiunile apropiate.
De altfel, şi despre Alexandru cel Mare se spune că avea o înfăţişare care atrăgea atenţia – părul lung, blond, cârlionţat, nasul drept, fruntea proeminentă, o privire intensă. Istoricul grec Arrian consemna, in scrierile sale, că Alexandru cel Mare era “un comandant puternic, frumos, cu un ochi căprui închis ca noaptea și unul albastru ca cerul”. Analizele genetice, din anii 2000, mai ales cele pe linie feminină, făcute populaţiei Kalash, indică o posibilă legătură cu Macedonia.
Marco Polo, în secolul al XIII-lea, în consemnările legate de lunga sa călătorie spre China, din celebra lucrare “Diversitatea lumii” sau “Cartea minunilor” (prima în care se dezvăluie Occidentului lumea fabuloasă a Asiei), remarca faptul că dinastia regală Badakhshan descindea direct din căsătoria lui Alexandru cel Mare cu fiica regelui persan Darius şi că, de atunci, toţi regii din acea linie s-au numit “Zulkarnein”, în onoarea lui.
Câteva secole mai târziu, în nişte “documente britanice secrete”, din 1891, se consemna că o delegație de Kalashi a căutat protecție împotriva invadatorilor Pathan şi că aceştia au declarat că tribul lor era de origine europeană și că strămoșii lor au fost aduși de Alexandru cel Mare.
Modul de viaţă al comunităţii Kalash, oameni mândri că sunt urmaşii lui Alexandru cel Mare
Protejată în Valea Chitral, din Munţii Hindu Kush, comunitatea Kalash, de circa 4000 de persoane (faţă de aproape un milion, câţi erau în secolul al XIX-lea), are un stil de viaţă primitiv, creşterea animalelor fiind principala lor sursă de hrană.
Fiecare gospodărie creşte un număr mare de capre, laptele, brânza şi mierea fiind alimentele de bază, considerate hrană “pură”, spre deosebire de altele “impure”, de exemplu, puiul şi ouăle. În plus, potrivit tradiţiei, femeile Kalash ar trebui să se abţină de la consumul de carne şi alte alimente bogate în proteine.
În timp ce bărbaţii duc turmele de capre la păşunat, fac comerţ şi alte munci grele, femeile cultivă câmpurile fertile din apropierea satelor şi se ocupă de treburile casnice, dar şi de ţesut, broderie, coşărie.
Între versanții montani acoperiți mai ales cu păduri de stejar, văile fertile permit o agricultură intensivă, în esență manuală. Râurile alimentează morile și canalele de irigare. Grâul, porumbul, caisele, nucile, merele, murele și strugurii (în special pentru vin) sunt principalele culturi.
Pe vremuri, o turmă de capre, o vacă sau două și agricultura de subzistență măsurau bogăția individuală. În prezent, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că unii bărbaţi lucrează si în oraşele din apropiere, se întorc acasă doar în weekend şi, pentru că, în general, în comunitate, se consumă puţin, sunt şi familii care au reuşit să-şi construiască şi câte o pensiune, să deschidă câte un magazin, pentru a răspunde cerinţelor turiştilor care ajung în zonă (puţini la număr).
Religie, tradiţii
Într-o ţară majoritar musulmană, populaţia Kalash şi-a păstrat religia politeistă şi animistă (credință potrivit căreia orice, în univers, are un suflet). Principalele lor sărbători sunt “Joshi”, din luna mai, care este o celebrare a primăverii şi marchează începutul transhumanţei, şi “Chaumos”, o sărbătoare a solstiţiului de iarnă, care durează câteva zile, marcând sfârşitul activităţilor agricole, prilej cu care toţi membrii comunităţii se purifică ritualic. Sărbători importante sunt şi cele care marchează o nouă naştere sau o căsătorie.
Animişti, oamenii din Kalash mai cred şi în existenţa zânelor, spirite ale naturii, care locuiesc pe înălţimile munţilor, ca şi spiritele strămoşilor care își protejează descendenții și se asigură că obiceiurile sunt respectate.
O reminiscenţă a cultului grecesc pentru zeul Dionysos
Un loc central în credinţele poporului Kalash îl ocupă şi noţiunile de „Pur” (Onjesta) și „Impur” (Pragata). Orice Kalash trebuie să urmeze o cale de viață a cărei puritate este definită prin evitarea tuturor impurităților care îl înconjoară și care amenință permanent echilibrul întregii comunități. În acest sens, oamenii cer, în mod regulat, intervenția sacrului prin tot felul de jertfe.
Tot potrivit vechilor credinţe Kalash, izvoarele naturale sunt considerate “sfinte” și nimeni nu are voie să spele rufe sau să se scalde în aceste izvoare. Când vecini musulmani au făcut acest lucru, urmarea a fost conflictul. Întâmplări care par banale şi altele care, în timp, i-au făcut pe unii să se convertească la religia dominantă, pentru a evita persecuţia.
Au fost şi cazuri în care populaţiei Kalash i s-a reproşat faptul că şi-a păstrat tradiţia de a face vin (zdrobit cu picioarele), pentru că vinul, mărturisea unul dintre bătrânii comunităţii, face parte din cultura lor, îl folosesc în ritualuri, “vinul este purificare”, spun ei şi, poate, este şi o reminiscenţă a cultului grecesc pentru zeul Dionysos. Musulmanii consideră consumul de alcool, respectiv de vin, ca “ultraj împotriva Islamului”, de aceea au şi distrus, în 2001, o mare parte din podgoria Kalash.
Educaţie, sistem de învăţământ
În Pakistan, sistemul de învăţământ, marcat de moştenirea britanică, prevede educație gratuită și obligatorie pentru copiii cu vârste cuprinse între 5 și 16 ani. În comunitatea Kalash, există trei şcoli, doar într-una dintre acestea predându-se şi folosindu-se limba populaţiei Kalash, iar pentru că spaţiul nu permite mai mult, fiecare familie își poate înscrie aici doar unul dintre copii.
Scoala în limba kalash, dată fiind mândria populaţiei de a se considera urmaşa marelui Alexandru cel Mare, precum şi o bibliotecă şi un mic spital sunt finanţate de voluntari greci şi de un organism guvernamental grec – “Hellenic Aid” – care încearcă să perpetueze valorile culturale prin menținerea limbii, protecția mediului, școlarizare, medicină tradițională etc. La sfârșitul școlii primare, copiii intră în școlile publice de stat, unde islamul le este prezentat ca „o religie superioară”.
Populaţia Kalash – o societate patriarhală
Populaţia Kalash este o societate patriarhală, în care autoritatea aparţine bărbaţilor. Cu toate acestea, potrivit mărturiilor celor care au vizitat indepărtatele locuri din nordul Pakistanului, femeile sunt dezinvolte, îşi privesc interlocutorul în ochi şi nu ezită să-şi spună părerea.
Patriarhatul nu împarte bărbaţii şi femeile în două lumi închise. Principala diferenţiere se face în privinţa dreptului de moştenire – o femeie nu poate moșteni, nu deține nimic în afară de bijuteriile ei. Transmiterea proprietății se face de către bărbați: fiul cel mare moștenește grajdul, pământul și turma sunt împărțite în mod egal între fii, iar cel mai mic dintre băieți rămâne în casa părintească.
În ciuda faptului că fetele se căsătoresc în jurul vârstei de 14 ani, femeile Kalash au multă libertate, pot să-şi declare dragostea pentru un pretendent sau pot pune capăt unei căsătorii, dacă aceasta nu corespunde dorinţelor ei. Iar dacă, în privinţa vestimentaţiei, bărbaţii au adoptat specificul pakistanez (“shalwarkameez”), femeile şi-au păstrat tradiţiile, cu rochii negre, lungi, brodate ( de aici şi porecla dată de musulmani – “necredincioasele negre”) şi nici nu poartă văl/ burka, aşa cum impune tradiţia musulmană. În timpul ceremoniilor, femeile adaugă, ca podoabe, “cauri” (care simbolizează forța vieții), mărgele, pandantive metalice, clopoței și nasturi.
Populaţia Kalash – în Patrimoniul UNESCO
Pentru populaţia Kalash, conservarea tradiţiilor lor, vechi de mii de ani, atât de diferite de ale lumii în care trăiesc, sunt esenţiale pentru identitatea lor culturală, cu atât mai mult cu cât numărul membrilor comunităţii este în scădere drastică. Sunt oameni independenţi, mândri de limba lor, pe care numai ei o folosesc, de valorile şi tradiţiile lor. Izolarea geografică de lungă durată a menținut cultura Kalash în viață, totuși presiunea musulmană este din ce în ce mai puternică.
Poate că nu se va şti niciodată cu certitudine dacă oamenii Kalash sunt, într-adevăr, descendenţii lui Alexandru cel Mare, dar ceea ce este sigur este că reprezintă o comunitate misterioasă, specială, unică în lume, cu obiceiuri şi tradiţii care au supravieţuit peste 2000 de ani, ceea ce le-a asigurat un loc pe lista UNESCO a culturilor protejate.
