Alma Vii – speranța pietrelor

Trebuie să fii, într-adevăr, un împătimit al călătoriilor să ajungi pe o vreme atât de mohorâtă aici, ca cea prin care m-au purtat pe mine pașii, către Alma Vii. Trebuie să îți placă să bați cărările și să iubești istoria, indiferent ar cui ar fi ea, trebuie să simți că zidurile vechi nu sunt doar niște adunături de pietre, puse acolo de unii care sunt demult, oale și ulcele.

Alma Vii. Vara, 2011. Ploaie mocănească, în toată regula, de cum am intrat, în urmă cu câteva zile, în Transilvania. Localitate săsească, veche, cu renume și povești, cu case aranjate, ateliere de meteșuguri reînviate și…o biserică fortificată, Alma Vii se află pe drumul Mediaș-Agnita, spre Moșna. Între Moșna și Alma Vii nu sunt decât vreo 7km și, primul element pe care îl vezi când ajungi aici este, evident, turnul cel mai înalt. Construcția este cocoțată pe un deal, așa că poate fi reperată cu ușurință.

Poarta ne era închisă când am ajuns. Pe o asemenea vreme, care numai de vară nu amintea ci, mai degrabă de început de iarnă, cine să iasă din casă și, pentru ce? În schimb, păstrătorul cheii nu stă foarte departe de biserica ce avea, lipit de poartă, un afiș cu numărul de telefon. A venit, ne-a deschis și, dintr-o dată, pășind în curtea aceea plină de verde amestecat cu roșul cărămizilor din ziduri am început povestea.

Satul este atestat documentar în 1289 iar, în documentele vremii apare drept un sat liber, din domeniul Coroanei Ungare. Două sute de ani mai târziu, pe vârful dealului se ridică biserică mândră, tip hală, ce privea semeață spre sat. A durat ea cât a durat, dar invaziile au șubrezit-o, iar sașii au hotărât în secolul al XVI-lea să clădească o alta, mai bine întărită, mai solidă și mai încăpătoare decât prima. Așa se face că, cea pe care o vezi astăzi datează de atunci și a rezistat cu stoicism vremurilor și invaziilor repetate.

Tot în stil gotic, specific acelor vremi, dar, de data aceasta unul târziu a fost realizată bolta ei, demolată și înlocuită în secolul al XIX-lea de una cu trei arcade de nervuri în cruce. Tot atunci au fost adăugate și alte elemente: o galerie în nordul și vestul edificiului, precum și un cor cu tavan plat. Altarul, clasic, impresionant este realizat în 1892 din patru coloane de tip corintic și o arhitravă boltită, cu o reprezentare a Mântuitorului.

Și cum biserică săsească fără orgă greu s-a pomenit și la Alma Vii există una, realizată în stil baroc, instalată în anul 1721. Tavanul păstrează și el diverse podoabe, de parcă o mână nevăzută ar fi brodat acolo, tot felul de motive vegetale. Steagurile oferite drept danii sunt încă la locul lor. Niște cărți stau deschise, așteptând să fie răsfoite și să reaprindă, flacăra credinței. Nu se mai țin slujbe aici de ceva vreme. Niciun preot nu mai vine în sat, nici măcar o dată pe lună, pentru o singură săsoaică de peste 70 de ani, care mai trăia în 2011, în Alma Vii. Odinioară erau cu sutele. Astăzi, slujbele au amuțit, neavând pentru cine să mai cânte.

Ca în multe dintre bisericile sașilor și aceasta de aici amintește de cei deportați sau uciși în primul război mondial. Numele lor stau înșirate pe o tablă, scrise cu litere de-o schioapă, așteptând parcă, rândul la mântuire. Turnul din curte, ridicat pe trei niveluri își duce bătrânețile în tăcere. Un cutremur, probabil a lăsat urme adânci pe trupul lui. Puțini se încumetă azi să urce în el, pe scara șubrezită și ea, de ploaie și umezeală. Totuși, odată ajuns sus, panorama merită tot efortul. Lumea sașilor se dezvăluie cu totul altfel de la înălțime, de unde poți admira ordinea caselor, înșirate ca mărgelele, de-a lungul drumului.

E tare frumos aici, la Alma Vii. Liniștea îți sfredelește toate ungherele sufletului. Verdele parcă îți explodează în retină, obligându-ți ochii să privească spre ziduri. Doar picăturile de ploaie sparg încremenirea aceasta, completând-o totuși, în mod misterios. Nu există ghid. Există doar un păstrător de chei, care povestește despre biserică și satul lui, cu drag și mâhnire.

Lângă biserică a funcționat pe vremuri, școala de fete. Cumva, în anul în care am ajuns eu acolo, încă se mai păstrau pe ușă urmele unor vechi treceri ale fetelor din Alma Vii. Fundația Mihai Eminescu Trust se ocupă de ceva vreme de reabilitarea unor clădiri din zona săsească și, în anii ce au urmat de atunci se pare că au ajutat și aici la restaurarea școlii, a unor case săsești și amenajarea unor ateliere de meșteșuguri.

S-au scurs câteva ore de când am deschis poarta de la Alma Vii. Nu le-am simțit mersul. Pentru că, aici, totul pare încremenit, suspendat, undeva între trecutul acela frumos și plin de învățăminte și prezentul, deloc ofertant pentru biserica ce necesită reparații serioase. Toate sunt vremelnice și rostul lucrurilor este să trăiască și să piară, dar nu știu de ce, unei asemenea capodopere arhitecturală, într-un loc în care și astăzi istoria mustește sub fiecare pas, parcă nu îi este dat să își găsească astfel, sfârșitul.

Aș fi putut uita ziua aceea. Aș fi putut trece peste ea, închizând-o în sertarul amintirilor, drept o zi ploioasă, de vară friguroasă, în care, tot ce aveai de făcut era să citești eventual, despre Alma Vii și sașii ei, dintr-o carte veche. Aș fi putut găsi într-o astfel de carte legenda Almei, soția stăpânului cetății care, văzând că se apropie tătarii, ca să-i ajute pe cei din sat să se pregătească, s-a mânjit pe față cu noroi, s-a îmbrăcat în zdrențe și le-a tăiat calea cotropitorilor, speriindu-i. Aș fi putut să povestesc despre Alma Vii și biserica ei, în treacăt și să o las pradă, uitării grele. Dar Alma – care îmi seamănă mie a suflet – se încăpățânează să fie vie în memoria mea.

În urma noastră, paznicul cheii a ferecat poarta. Alma Vii rămâne iarăși singură, tristă, străjuind zările de pe culmea dealului, sperând, cu fiecare piatră să o salveze cineva, de la pieire.

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!