Atenţie: acest jurnal nu este recomandat persoanelor sensibile!
Pe data de 02 noiembrie 2013, într-o zi când se pomeneau morţii (Moşii de toamnă), am fost să vizitez două dintre fostele închisori comuniste, cea de la Jilava (Fortul 13) şi cea de la Piteşti, în cadrul proiectului „O sâmbătă în închisoare”. Făceam parte dintr-un grup de cincisprezece persoane, printre care şi o nepoată şi o soră a două dintre victimele închisorilor comuniste: un lider al Partidului Tineretului Liberal şi legionarul Gheorghe Şerban care, la 26 de ani, a murit în închisoarea de la Piteşti, după ce s-a aruncat în golul scării. Ghid ne-a fost Lucian, tânăr istoric.
La ora 09.45, urcaţi într-un microbuz, am plecat spre Fortul 13, aflat în incinta penitenciarului de la Jilava. Deoarece este închisoare activă, ni s-a cerut actul de identitate şi ni s-a făcut percheziţie corporală, fiindu-ne scanat şi bagajul.
Între anii 1870 – 1890, la ordinul lui Carol I, s-a construit o centură de 18 forturi în jurul Bucureştiului, având ca scop apărarea împotriva unui eventual atac otoman. Fortul 13 este în mare parte subteran, fiind săpat la adâncimea de 8-10 m. Până în anul 1907, a fost folosit ca depozit de armament şi garnizoană militară, după acest an devenind închisoare, primii oameni închişi aici fiind ţăranii care s-au răsculat la Flămânzi-Botoşani. Când comuniştii au venit la putere, Jilava a devenit una dintre cele mai crunte temniţe politice.
Pentru a ajunge la Fortul 13, am străbătut o bună parte a curţii interioare a penitenciarului, grupul fiind însoţit de un angajat al închisorii. Am remarcat curăţenia, grădina îngrijită, decorată cu tot felul de figurine (pitici, berze, Albă ca Zăpada), un panou pe care tronau imaginea unui deţinut şi sloganul „Suntem produsul mediului în care trăim”, precum şi zidurile acoperite de graffiti, ieşind în evidenţă un reprezentant al rasei Na’vi din filmul Avatar. Câţiva căţei îşi făceau siesta. Oare ce pedeapsă ispăşeau? Deposedare de oase, poate. Prin geamurile deschise ale unei clădiri, strecurându-se printre grilaje, a evadat un amalgam de voci bărbăteşti, ajungând până la urechile mele. Pesemne că acolo se aflau celulele.
Am ajuns în faţa Fortului 13. Deşi ni se spusese că avem voie să facem poze doar în interior, civilul care ne însoţea ne-a permis să fotografiem şi intrarea în fort, mai puţin postul de observaţie de deasupra, în care se afla o santinelă căreia îi ţinea de urât un căţel. După aspect, ai zice că este intrarea în vreun castel din desene animate, părându-mi foarte colorată: mov, de la rămăşiţele de vopsea, portocaliu, de la cărămida descoperită şi de la unele urme de rugină, griul cimentului, bejul ivit în urma scorojirii tencuielii etc. Aspectul de castel este dat şi de cele două turnuri care flanchează intrarea, dar şi de crenelurile din partea superioară. Inscripţia „Fortul no. 13 Jilava”, aflată pe frontispiciul intrării, te trezeşte la realitate. Aici nu au trăit regi şi prinţese, ci călăi (slujitorii diavolului roşu) şi victimele lor (legionarii sau cei asimilaţi lor).
Aleea de acces, situată în faţa intrării în fort, poartă amintirea paşilor numeroşilor deţinuţi politici care au fost aduşi aici, în perioada 1948-1964. Nu se ştie numărul exact al acestora, arhivele fiind incomplete, multe documente au fost pierdute sau distruse. Se presupune că, în total, în toate închisorile din ţară, au fost încarceraţi 600.000 de duşmani ai regimului comunist (intelectuali, preoţi, oameni politici, studenţi, muncitori sau ţărani). Fiind penitenciar de tranzit, prin Jilava au trecut 90% dintre aceştia, între anchete ale Securităţii, între procese sau când se făceau transferuri dintr-o închisoare în alta sau spre lagărele de muncă. Stăteau aici câteva ore sau câteva luni. Ajunşi la Jilava, deţinuţii erau întâmpinaţi pe aleea de acces în fort de un cordon de gardieni, aşezaţi pe două rânduri. Legaţi la mâini, osândiţii treceau printre ei, iar jandarmii, în mare parte de etnie rromă, instruiţi să fie brutali, îi loveau cu bâte, bastoane de cauciuc sau vine de bou. Urma percheziţia, fiecare deţinut fiind dezbrăcat complet de haine. Mai întâi le era verificată îmbrăcămintea, apoi se trecea la percheziţia corporală, deţinutul fiind controlat peste tot (în gură, la subraţ, între degete, chiar şi în zonele intime). După această primire „prietenoasă”, li se dădea o zeghe de deţinut şi erau trimişi în celulele supraaglomerate. Se întâmpla ca zeghea primită de un deţinut la sosire să-i fie strâmtă, după un timp devenindu-i largă, curgând pe trupu-i scheletic.
Aflaţi pe aleea de acces în fort, pe noi nu ne-a întâmpinat nimeni. Pe mine mă bântuiau imaginile pe care mi le-am creat în minte, pe măsură ce Lucian ne povestea cele de mai sus. Trecând de poarta de fier, situată la jumătatea lungimii unui gang boltit, şi intrând în fort, m-am întors în timp, undeva între anii 1948-1964.
Am făcut dreapta. Am trecut de o poartă metalică şi am parcurs un drum îngust, străjuit pe partea stângă de o grădină de legume şi pe partea dreaptă de un zid de cărămidă, cu tencuiala căzută. Grădina este delimitată de un gard de sârmă ghimpată. Unde ar fi putut să evadeze bietele legume? Doar nu în farfuria unui om, semnându-şi astfel propria sentinţă la moarte. Dincolo de zidul de cărămidă, se aflau cele patru curţi interioare, de formă triunghiulară, despărţite între ele de câte un zid. Aici, în aceste curţi, erau aduşi osândiţii pentru a se plimba. Erau scoşi pe camere şi la ore diferite, pentru a nu se întâlni. „Promenada” dura 15 minute şi, în tot acest timp, deţinuţii trebuia să meargă în şir indian, cu privirea jos şi mâinile la spate, fiind supravegheaţi de un gardian aflat într-un post de observaţie, situat deasupra intrării în curţile interioare. Când gardianul nu era atent, deţinuţii mai curajoşi rupeau iarbă şi adunau bucăţi de cărămidă, cu ajutorul cărora, la întoarcerea în celulă, colorau pâinea din care îşi confecţionau piese de şah sau table.
Ne-am întors, parcurgând în sens invers drumul îngust şi trecând de poarta metalică. Am intrat într-un gang boltit, la jumătatea căruia, de o parte şi de alta, se aflau două uşi. Am pătruns prin cea din stânga. Pe un perete era scris sfatul „Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine”. Era o tehnică menită să încălzească trupurile deţinuţilor şi să atenueze loviturile primite de la gardieni. Dintr-un coridor lung se făcea accesul în mai multe celule. Acum, doar aerul cu iz de beci, praful şi umezeala îşi ispăşesc pedeapsa aici. În unele încăperi, am întâlnit fie câte un pat cu metalul ruginit şi cu salteaua prăfuită, fie un umeraş de care atârnau cătuşe (lanţuri care aveau legate la capete câte o verigă groasă). Alte piese de decor nu corespundeau cu realitatea de odinioară: o sobă de fier pe care se aflau trei căni acoperite cu pânză de păianjen. Alte pânze, mari, înnegrite de timp şi praf, îmbrăcau pereţii scorojiţi şi afectaţi de umezeală, încercând parcă să mascheze cele petrecute acolo. Aceşti pereţi încă sunt îngroziţi de amintirea celor văzute şi auzite, în urmă cu jumătate de veac. Dacă ar putea să vorbească, ar avea multe de spus, în calitate de „martori în instanţa viitorului”. Am pus o mână pe ei, ca să le mai alin durerea pe care o poartă. Erau reci.
De pereţii celulelor erau prinse priciuri suprapuse pe două etaje. Sub primul pat se afla „şerpăria”, unde dormea deţinutul nou sosit (fie că venea din altă cameră, fie din altă închisoare), direct pe betonul podelei. De unde această denumire? Datorită spaţiului foarte mic dintre priciul de jos şi podea, care făcea necesară târârea ca un şarpe, pe coate, pentru a ajunge acolo. Pe măsură ce se elibera un loc, deţinutul ajungea să doarmă la primul etaj şi apoi, la cel de-al doilea. Ulterior, priciurile au fost înlocuite de paturi metalice. Un pat era ocupat de mai multe persoane. Pentru a avea loc, trebuia să doarmă doar pe o parte. În timpul nopţii, se întorceau la comandă, în acelaşi timp. Între rândurile de paturi rămânea un culoar pe unde se plimbau cei întemniţaţi. Datorită numărului mare de deţinuţi, unei persoane îi revenea un spaţiu de 30 cm². În dotarea celulelor intrau şi două tinete, una cu apă de băut şi spălat şi alta pentru nevoile fiziologice. După ce doi dintre cei arestaţi, pe motive politice, au încercat să evadeze, ferestrele cu gratii de fier au fost acoperite cu scânduri. Această măsură nu mai permitea deschiderea geamurilor, în camerele pline de oameni, aerul devenind nerespirabil. Căldura făcea ca celulele să se transforme în saune, iar tineta care era folosită de 150-200 de oameni pentru a-şi face nevoile, golită la 2-3 zile, emana un miros pestilenţial, greu de suportat. Un adevărat focar de infecţii. Cu riscul de a fi prinşi şi pedepsiţi, oamenii stăteau cu rândul, pe burtă, şi inspirau aerul mai puţin viciat care intra prin crăpătura de jos a uşii.
Cei întemniţaţi erau treziţi la ora 05.00, stingerea dându-se la ora 22.00. În acest interval, deţinuţii nu aveau voie să stea pe pat sau să se rezeme de pereţi. După trezire, îşi făceau paturile, se spălau la tinetă şi serveau micul dejun. Apoi erau scoşi la plimbare, după care primeau masa de prânz. Până la cină, deţinuţii îşi umpleau timpul purtând discuţii pe diferite teme, iniţiate fie de către intelectuali, fie de ţărani, militari etc. Ceilalţi, sorbindu-le vorbele, îşi îmbogăţeau bagajul de cunoştinţe, potolindu-şi setea de cunoaştere. Fiecare învăţa câte ceva de la ceilalţi: limbi străine, poezii, istorie, etc. De asemenea, jucau şah şi table, jocuri pe care le confecţionau ei. Astfel, tabla de joc o făceau din bucăţi de pânză, iar piesele erau modelate din miez de pâine colorat cu “ingredientele” pe care le procurau atunci când ieşeau la plimbare: cărămidă şi iarbă. Toate aceste activităţi, la care apelau pentru a-şi umple timpul, pentru a uita de crunta suferinţă şi pentru a-şi ţine mintea ocupată, ca nu cumva să cedeze psihic, erau interzise, riscând, în caz că erau prinşi, să fie aspru pedepsiţi. În ciuda traiului greu, deţinuţii ştiau să se şi amuze. Astfel, când Nicolae Moromete, zis şi Maromet (numit comandantul închisorii de către comunişti, deşi înainte a fost măturător şi apoi, om de serviciu la Primăria Bucureşti), unul dintre cei mai cruzi torţionari, văzând scrisă, pe peretele unei celule, fraza “Cine ştie să moară, nu va fi nicodată rob – Seneca”, i-a întrebat pe deţinuţii din acea cameră care dintre ei este Seneca, aceştia răspunzând că nu este prezent, deoarece a fost dus la Tribunal, de unde urma să se întoarcă după-masă. Maromet a delegat pe un miliţian să-l aştepte pe Seneca la poartă şi să-l înştiinţeze atunci când acesta va reveni la penitenciar. Cel care a povestit această întâmplare se întreabă dacă acel miliţian încă îl mai aşteaptă pe Seneca, chiar şi acum, la mai mult de o jumătate de secol de atunci. Eu nu vreau să mă gândesc ce au păţit oamenii din acea celulă, când Maromet a aflat cine era, de fapt, Seneca.
Baia, care avea loc o dată pe săptămână, era prilej de batjocură din partea gardienilor: deţinuţii erau obligaţi să parcurgă distanţa dintre celulă şi baie (şi invers) în fugă, trecând printre două şiruri de gardieni, care îi loveau; erau nevoiţi să folosească acelaşi duş împreună cu alţi colegi de suferinţă, alternându-se apa rece cu cea fierbinte; timpul pentru baie fiind foarte scurt, nu apucau să se şi limpezească, de multe ori ieşind cu săpunul pe ei. Rufele erau spălate în timpul băii, sau în două gamele, pentru care trebuiau să-şi facă programare din timp.
Hrana cea de toate zilele era puţină şi sărăcăcioasă nutritiv, alternând: terci de mălai, zeamă lungă (în zilele bune, cu resturi de animale: maţe, ochi, dinţi), fiertură de arpacaş etc. De multe ori, ingredientele folosite erau stricate. O perioadă de câteva luni, meniul zilnic a fost format doar din morcovi, pielea deţinuţilor devenind galbenă de la consumul în exces decaroten. Înfometaţi, deţinuţii se gândeau sau vorbeau despre tot felul de bunătăţi. Într-o zi, pomenindu-se de baclava, au început să se contrazică în legătură cu modul de preparare al acesteia. Unii spuneau că în baclava se pune scorţişoară, alţii că nu se pune. Ca un făcut, s-a deschis uşa celulei, înăuntru fiind aruncat un nou deţinut. Prezentându-se, acesta a spus că este cofetar. Aproape 200 de oameni s-au năpustit asupra lui, întrebându-l dacă se pune sau nu scorţişoară în baclava. Răspunsul lui a fost: “Unii pun, alţii nu”.
Următoarea oprire am făcut-o la secţia specială de exterminare, numită “Casimcă”. Un grup de patru încăperi subterane, nu mai mari de doi metri jumătate lungime şi doi metri lăţime. Accesul în fiecare dintre celule se făcea dintr-un coridor îngust pe care patrulau gardienii. Aerisirea, încălzirea şi lumina naturală lipseau. Umezeala era prezentă, din tavan picurând apă. Pe lângă patru paturi suprapuse, două câte două, înăuntru se mai găseau şi două tinete, una pentru apă, alta pentru necesităţile fiziologice. În fiecare celulă erau închiși patru deţinuţi. Conform regulamentului, aceştia trebuia să stea câte şaptesprezece ore consecutive pe marginea patului, cu mâinile sprijinite pe genunchi şi nu aveau voie să vorbească între ei. Îşi petreceau timpul rugându-se. Din când în când, erau scoşi la plimbare, în curtea mică din faţa Casimcăi. Uneori, în timp ce unul dintre deţinuţi stătea de pază la uşă, ceilalţi trei comunicau cu cei din celula vecină, folosindu-se de alfabetul Morse. Riscau o porţie de bătaie în plus faţă de “raţia” zilnică. Instinctul de conservare le-a ascuţit simţurile, astfel încât reuşeau să audă paşii gardienilor, deşi aceştia purtau peste cizme nişte papuci de postav pentru a amortiza zgomotul. Păcăleau vigilenţa gardienilor, dar se întâmpla să fie turnaţi de cineva din celula vecină. Primeau hrană puţină, asigurându-le o moarte lentă. Se spunea că cine ajungea la Casimcă, nu mai ieşea viu.
Pentru că multe dintre cuvintele de mai sus sunt greu de digerat, voi face o pauză, urmând să revin cu partea a doua a jurnalului.
