Sâmbătă şi duminică am făcut ceva excursii cu autobuzul în afara staţiunii. Din nou, fotografiile prinse cu grijă în album mi-au fost de folos pentru a-mi scoate amintirile din ungherul uitării şi a le aduce la suprafaţă. Meteora a fost una dintre opririle noastre, iar acea călătorie mi-a rămas întipărită în minte şi în suflet datorită peisajului ireal de frumos. Meteora reprezintă un complex de mănăstiri ortodoxe, al doilea ca renume din Grecia după Muntele Athos. Este amplasată aproape de Kalambaka, la ieşirea râului Pinios în câmpia Tessaliană. Până aici, nimic deosebit. Spectaculosul stă în amplasarea acestor mănăstiri pe stânci înalte, cu pereţi netezi, ca şi cum ar fi tăiaţi cu precizie de un satâr neîndurător. Lăcaşurile sfinte par un fel de continuare a pietrelor, crescute organic din ele, un fel de flori ce se ridică timid spre cer. Izolarea clădirilor este totală, iar echilibrul – incredibil.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost „Pe unde o să ajungem tocmai acolo sus??”. Deşi nu am rău de maşină, drumul şerpuitor pe curbele ameţitoare mi-a dat ceva emoţii, mai ales că autocarul era destul de masiv. Însă senzaţia nu a fost nici pe departe la fel de puternică în comparaţie cu cea trăită peste ani buni pe serpentinele înguste de pe coasta Amalfi din Italia, de exemplu.
La unul din magazinele cu suveniruri din zonă am văzut tot felul de mătănii, iconiţe, dar şi cărţi depre aşezarea Meteora. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit şi una în limba română. Am cumpărat-o şi iată că acum, după 10 ani, am ajuns într-un final să o şi răsfoiesc. Datorită ei, am aflat o mulţime de lucruri interesante despre acest univers al credinţei, pe cât de singuratic, pe atât de puternic.
Denumirea de Meteora face trimitere la termenul „meteorit”, traducându-se din limba greacă prin „mijlocul cerului” sau „suspendat în aer”, expresii care se potrivesc foarte bine amplasării mănăstirilor. Din anul 1988, complexul de mănăstiri de la Meteora este inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, iar frumuseţea sa atrage numeroşi turişti, care, indiferent de religie, admiră muţi de uimire peisajul fascinant.
Meteora reprezintă un tablou natural unic în lume, cu sutele de stânci ce formează o adevărată pădure de piatră, întocmai ca-n poveşti. Acestea au luat naştere în urmă cu milioane de ani, când apele ce formau un lac uriaş au crescut şi au dat naştere deschiderii de la Tembi, prin care şi-au găsit drum spre Marea Egee. Astfel, masivul de piatră s-a despărţit în roci uriaşe cu înălţimi de până la 400 metri, ce au constituit ulterior baza aşezării monahale. Rocile de la Meteora sunt formate dintr-un conglomerat de pietriş cimentat.
În antichitate, în aceste locuri a trăit celebrul medic Askepios, iar regiunea este menţionată în scrierile lui Strabon şi ale lui Herodot. Tradiţia monahală de la Meteora este foarte veche, iar începuturile sale aproape că se contopesc cu cele ale creştinismului. În secolul al II-lea, aici existau deja schituri, iar călugării locuiau în mici chilii săpate în stâncă. Odată cu creşterea comunităţii monahale, în secolul al XII-lea s-au pus bazele unui schit mai mare, numit Stagon. În secolul al XIV-lea, Atanasie, un călugăr de la Sfântul Munte Athos, a venit în zonă şi a fondat o primă mănăstire, pe stânca Platilithos („piatra lată”). Acesta a redenumit-o Meteora tocmai datorită faptului că părea ca fiind suspendată între cer şi pământ. De atunci, întregul ansamblu avea să poarte acest nume. Mănăstirea s-a extins treptat, numărul eremiţilor a crescut, iar în secolele următoare pe stâncile masive au fost ridicate şi alte lăcaşe de cult. Cele mai multe datează din secolele XIV – XVI, când se dezvoltă cu ajutorul donaţiilor şi a privilegiilor acordate de diverşi guvernatori, patriarhi şi împăraţi. După secolul al XVII-lea, Meteora intră într-o perioadă de declin, iar numărul pustnicilor este în scădere.
În prezent, din cele 24 de mănăstiri care au existat aici de-a lungul vremii doar 6 au rezistat temerare trecerii timpului şi pot fi vizitate de către pelerini: Mănăstirea Schimbării la Faţă a lui Cristos (Marele Meteor), Mănăstirea tuturor sfinţilor (Varlaam), Mănăstirea Sfiintei Treimi, Mănăstirea Sfântului Nicolae Anapafsas, Mănăstirea Sfântului Ştefan şi Mănăstirea Roussano. Pe lângă acestea se află şi o serie de ruine, mănăstiri nelocuite, cum ar fi Mănăstirea Sfântului Gheorghe Mandilas, Mănăstirea Sfântului Nicolae a lui Batova sau Kofina, Mănăstirea cea mai înaltă sau a Caligrafilor, Mănăstirea Adorării Lanţului Sfântului Petru, Mănăstirea Sfântului Dumitru, Mănăstirea Sfântului Grigore şi Sfântului Anton, Mănăstirea Maicii Domnului Vechi etc. Mănăstirile sunt răsfirate în valea verde, pe vârfurile stâncilor, asemenea unor pioni pe harta credinţei.
Accesul în incinta mănăstirilor este permis doar în îmbrăcăminte decentă. Bărbaţii sunt obligaţi să poate pantaloni lungi, iar femeile trebuie să îmbrace neapărat fuste largi, până în pământ, în niciun caz pantaloni, fie ei şi lungi. Chiar dacă aţi ajuns la Meteora în pantaloni scurţi sau vreo rochie mini, nu vă îngrijoraţi, cineva s-a gândit la toate: la intrare există lăzi uriaşe cu tot felul de pantaloni şi fuste lungi, cu diferite modele, uşor de tras peste orice îmbrăcăminte, astfel că nu va fi o problemă să vă transformaţi ţinuta într-una acceptabilă pentru a intra în mănăstire. Ce-i drept, fustele nu sunt chiar după ultima modă, ci seamănă mai degrabă cu un fel de saci palid coloraţi, aşa că iubitoarele de fotografii s-ar putea să nu fie prea încântate. Eu am ales din mormanul de… materiale o fustă cenuşie, cu elastic la brâu, în care m-am învelit cu succes până mai sus de mijloc, căci la cei 1,55 ai mei a fost cam greu să găsesc una mai potrivită.
Singurătatea şi tăcerea sunt reguli stricte în Mănăstirile de la Meteora. Bisericile întunecate sunt decorate cu iconostase aurite sculptate în lemn şi fresce vechi. Simplul fapt de a te afla aici este o rugăciune, căci peste tot se simte aburul credinţei, care te învăluie uşor şi simplu, astfel că uiţi de timp, simţind doar clipa prezentă. Graniţele dintre uman şi divin pare că sunt tot mai firave în aceste locuri. Doar lumânările şi candelele aruncă o rază de limpezime în încăpere, întărind lumina difuză ce pătrunde cu greutate prin geamurile micuţe ale bisericilor.
Am descoperit o imagine care înfăţişa modul de deplasare de odinioară al călugărilor spre mănăstirile cocoţate pe culmea rocilor: într-un plasă cu ochiuri largi, prinsă de un scripete şi trasă cu o sfoară. În acest mod se trasportau şi mâncarea, precum şi celelalte lucruri de trebuinţă la mănăstire. Un fel de „lift” rudimentar, acţionat manual, care pe mine m-a făcut să mă înfior la gândul de a urca la peste 300 de metri cu ajutorul unui sistem atât de firav. Mai exista şi o scară de sfoară, astăzi desfiinţată şi înlocuită de un culoar de trepte săpate în piatră, o variantă un pic mai sigură, după părerea mea.
Înălţimea medie a aşezărilor este de 313 metri, astfel că de pe aceste culmi stâncoase panorama este superbă. Stâncile, drepte ca nişte lumânări, se ridică măreţe din covorul de verdeaţă, amintindu-ţi de propriile aspiraţii spre înalt. Sunt adevărate punţi spre divinitate, dure şi temerare. Privind în jur, spre câmpia Tessalia, pare că lumea s-a oprit în loc, iar nimic nu tulbură pacea din vale. Un sentiment de maiestuozitate domneşte peste aceste aşezări, curgând în ritm cu râul Pinios, care îşi plimbă apele alene prin aceste ţinuturi binecuvântate.
Nu-mi amintesc să fi văzut călugări în timpul excursiei la mănăstiri, iar dacă au fost, probabil eram prea absorbită de peisajul natural din exterior ca să-i analizez cu atenţie.
Mănăstirea Marele Meteor este amplasată în partea de vest a ansamblului de stânci, fiind, aşa cum sugerează şi numele, cea mai mare din zonă. Intrarea este prevăzută cu 115 trepte abrupte şi neregulate, ce trebuie urcate cu grijă. În capătul acestora, pe partea stângă, contopit cu peretele de stâncă, se află un mic schit al Sfântului Atanasie, fondatorul mănăstirii. Urmează apoi turnul vechi, cu scripetele de care atârnau plasele, cuptorul şi diferite chilii. Biserica mănăstirii este închinată Schimbării la Faţă a lui Cristos şi are o înălţime de 24 de metri. Datează din secolul al XVI-lea, fiind construită în perioada egumenului Simeon. Iconostasul, ce cuprinde reprezentări animale şi vegetale, a fost realizat în anul 1791. Pereţii bisericii sunt acoperiţi cu fresce realizate cu migală.
În bucătăria încă neagră de la fum se mai pot vedea cuptorul de pâine şi vatra.
Partea cea mai impresionantă a mănăstirii mi s-a părut a fi un fel de „bibliotecă” având rafturile pline de cranii. Oasele aparţin călugărilor care au trăit aici, astfel că ei au rămas chiar şi după moarte în locul unde şi-au petrecut o mare parte din viaţă în post şi rugăciune. La prima vedere, craniile înşirate pot constitui o privelişte înfiorătoare, de film de groază, însă la lumina zilei nu par atât de ameninţătoare.
A doua cea mai mare mănăstire din complexul de la Meteora este cea a Sfântului Varlaam, ridicată pe o stâncă de 373 de metri. În anul 1350, călugărul Varlaam a construit în acest loc câteva chilii şi o biserică închinată celor Trei Ierarhi. Aproape două sute de ani mai târziu, în 1518, peste ruinele sale a fost ridicat un alt lăcaş de cult, de către fraţii Nectarie şi Teofanie, ce proveneau dintr-o familie de boieri. A durat mai mult de 20 de ani pentru a aduce toate materialele de construcţie până sus. Iniţial, accesul în vârful stâncii se făceau cu ajutorul unor schele, ce se sprijineau pe grinzile înfipte în găurile dintre pietre. Mai târziu, scările din sfoară au luat locul schelelor, aşa că pentru a urca sus era nevoie de mult curaj şi ceva forţă. Îmi imaginez urcarea ca pe un fel de escaladă fără corzi, care probabil că dădea mari emoţii celor cu rău de înălţime. Pentru aceştia se foloseau plasele, ridicate de scripeţi. Un mijloc de transport la fel de nesigur, căci plasa se rotea în gol de multe ori până să ajungă sus, iar senzaţiile probabil că nu erau din cele mai plăcute. De-abia în anul 1923 călugării s-au gândit să facă o scară mai solidă, respectiv să sape în piatră treptele. Au rezultat 195 de scări, nu atât de înfricoşătoare ca cele din sfoară şi cu certitudine mai sigure. Plasa se mai foloseşte chiar şi astăzi, însă doar pentru a transporta alimente şi alte materiale necesare pentru întreţinerea mănăstirii. Oamenii aleg să meargă pe scările de piatră.
O mănăstire aflată la altitudine mai mică este Rousanou. Cu toate acestea, stânca pe care se află amplasată are pereţii veticali, abrupţi, astfel că privind-o nu poţi să rămâi nepăsător. A fost fondată în jurul anului 1545. Aceasta a avut de suferit în timpul celui de-al doilea război mondial, însă a fost ulterior refăcută.
După lunga incursiune în lumea credinţei profunde, am coborât pe aceeaşi şosea buclată spre Kalambaka, un orăşel aflat pe malul stâng al râului Pinios, la vreo 5 kilometri de Meteora, ale cărui căsuţe sunt împrăştiate în valea străjuită de rocile bătrâne. Aici am avut liber vreo 2-3 ceasuri să ne plimbăm şi să luăm prânzul, astfel încât să revenim, uşor-uşor, cu picioarele pe pământ, la cele lumeşti. Privită de jos, din Kalambaka, pădurea de stânci de la Meteora este la fel de impunătoare, iar un perete cenuşiu stă de pază cu seriozitate chiar în spatele localităţii.
Drumul înapoi spre Paralia Katerini a fost lung (sau cel puţin aşa l-am simţit eu, după o zi plină de emoţii, urcări şi admirat peisaje). Când am ajuns în cameră, nu mi-a mai trebuit nici mâncare, nici nimic. M-am bucurat să mă pot întinde pe pat, după atâta amar de drum de stat în autocar.
Probabil că dacă ar fi să mă întorc din nou la mănăstirile de la Meteora, aş face sute de poze, mai ales cu panoramele atât de spectaculoase şi clădirile din vârf de stânci. Chiar dacă atunci când am un aparat foto la îndemână există tentaţia de a privi peisajul doar prin obiectivul acestuia, cu ajutorul imaginilor imortalizate, în timp, aş fi reuşit să păstrez mai bine senzaţiile din acea excursie, iar acum mi-ar fi fost mai uşor să mi le amintesc. Oricum, a fost o călătorie plăcută prin sertarele memoriei.
VA URMA
