Nicăieri în altă parte nu este mai evident talentul romanilor pentru organizare decât în armata lor. Armata romană este extrem de importantă în explicația succesului romanilor și în expansiunea Imperiului Roman.
La apogeul puterii, armata romană a cucerit ceea ce acum numim Anglia, Spania, Franța, mare parte a Germaniei, nordul coastei africane, Orientul Mijlociu și Grecia. Istoricii compară armata romană cu o foarte eficientă mașină de luptă. În mod ironic, acesta avea să fie și motivul principal al decăderii sale.
Cu toate acestea, armata romană timpurie avea să fie cu totul diferită de armata imperială de mai târziu, trecând printr-o serie de modificări. La început, sub conducerea regilor etrusci, masiva falangă greacă avea să fie modul de luptă folosit. Prin urmare, soldații romani timpurii pot fi comparați cu hopliții greci.
Un moment cheie în istoria romană l-a reprezentat introducerea recensământului sub conducerea lui Servius Tillius. Prin intermediul recensământului, cetățenii au fost clasificați în 5 clase iar din aceste clase unii au fost recrutați în rândurile armatei. Prima clasă, cea mai bogată, era și cea mai bine înarmată cu coifuri, scuturi rotunde, platoșe din bronz și purtând sulițe și săbii. Cele mai mici clase purtau mai puțin armament, iar cea de-a cincea clasa nu avea nici o armură. Ofițerii armatei și cavaleria își aveau originile în clasele conducătoare.
La începutul secolului al IV-lea Î.Hr., romanii primesc cea mai mare umilire, galii jefuiesc însăși Roma. Pentru ca Roma să-și poată restabili autoritatea în centrul Italiei și pentru a putea fi pregătită să răspundă oricăror dezastre asemănătoare pe viitor, era nevoie de o reorganizare.
Romanii de mai târziu au crezut că această reoganizarea a fost opera marelui erou Fluvius Camillus, dar se pare că cel mai probabil reformele au fost introduse treptat în a doua jumătate a secolului al IV-lea Î.Hr.
Armata romană s-a schimbat de-a lungul timpului. Consulul avea puterea să recruteze trupele, dar în ultimii ani ai Republicii, guvernatorii provinciilor înlocuiau trupele fără acordul consulilor, motiv pentru care legionarii erau mai loiali generalilor decât Romei.
Până la venirea la conducere a lui Marius (general și consul), recrutarea era limitată la cele 5 clase romane. În jurul anului 87 Î.Hr., majoritatea bărbaților liberi erau obligați să se înroleze iar până la domniile lui Caracalla și a lui Marcus Aurelius, obligativitatea se extinsese în toată lumea romană. Din acel moment existau între 5000 și 6000 de soldați în fiecare legiune. Legiunile erau la rândul lor împărțite în cohorte, ce aveau la conducere un centurion.
El este considerat responsabil pentru transformarea armatei romane în forma sa profesională. El a dat o șansă și celor mai sărace clase din Roma, aceștia putând să devină militari de carieră și a dat pământ veteranilor.
Sub conducerea lui Augustus, existau 25 de legiuni cu apoximativ 6000 de soldați. El a fost cel care a crescut perioada serviciului militar de la 6 la 20 de ani pentru legionari și 25 pentru auxiliaries (nativi ce nu erau cetățeni – după 25 de ani deveneau cetățeni).
Legiunile erau numerotate iar nume adiționale indicau locul de unde trupele fuseseră recrutate. Numele „gemella” sau „gemina” indica faptul că trupele apăruseră prin unificarea a două legiuni.
Pentru a putea asigura ordinea și disciplina într-o armată atât de mare, era folosit un sistem de pedepse. Acestea puteau fi pedepse corporale (biciuiri), pecuniare, retrogradarea, execuția, decimarea și desființarea. Decimarea însemna că 1 din 10 soldați dintr-un grup era ucis de restul prin lovirea cu bâte sau cu pietre. Desființarea era folosită cel mai probabil pentru o legiune ce se răscula.
Primul mare război de asediu a fost purtat de Camillus împotriva orașului etrusc Veii. Războiul a durat atât de mult, încât a fost nevoit să îi plătească pe soldați pentru prima dată. Asediul era o formă de război folosită și de Iulius Cezar în cazul orașelor din Galia. Romanii construiau un zid în jurul orașului pentru a preveni primirea de alimente sau fuga oamenilor. Ei foloseau un dispozitiv pentru a penetra zidurile orașului și utilizau catapulte.
Soldații romani erau antrenați să lupte bine și să se și apere. În cazul în care inamicul trăgea cu săgeți în ei, aceștia și-ar fi folosit scuturile pentru a-și înconjura corpurile și pentru a se proteja.
Lucrarea „De Re Militari” scrisă de Flavius Vegetius Renatus în secolul al IV-lea include descrieri ale calităților soldatului roman. Ei trebuiau să fie puternici, cu pieptul lat, umeri musculoși, brațe puternice, picioare subțiri dar pline de mușchi iar înălțimea era relativ mică.
Din moment ce erau nevoiți să meargă peste 30 de kilometri în 5 ore la pas obișnuit și aproape 40 de kilometri în 5 ore în ritm militar rapid cărând armura, era mai folositor ca corturile să fie mici.
Soldatul își depunea jurământul de loialitate și supunere comandantului său. În război, un soldat care a încălcat sau nu a putut să efectueze comanda generalului putea fi pedepsit cu moartea, chiar dacă acțiunea nu ar fi fost avantajoasă armatei.
Comandantii au ajuns atât de puternici, încât și împărații de temeau de influența lor. Ei au putut pune sau da jos împărați, acesta fiind și unul dintre motivele care au dus la căderea ei.
