Armindeni, în limbajul popular, este denumirea primei zile din luna mai, cuvânt derivat din slavonescul “Jeremiinu dini”/ “Ieremiinu, -dini” (Ziua lui Ieremia/ Ziua Sfântului Ieremia/ Armin/ Irmin) – unul dintre cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament ).

O altă explicaţie pentru etimologia termenului “Armindeni”, pe lângă cea legată de mitologia creştină (Ziua Sfântului Ieremia), face trimitere la o zeitate a vegetaţiei, din timpurile precreştine, protector al viilor, livezilor, al vitelor, al cailor, al holdelor – Arminden – celebrat, in timpurile vechi, în aproape toate regiunile ţării.

Mitologul Victor Kernbach, în “Dicţionarul de mitologie generală”, pornind de la informaţiile oferite de antropologul James George Frazer, în celebra carte dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive, “Creanga de aur”, se referă la “cortegiile de alsacieni, care colindau purtând armindeni”, dar notează răspândirea obiceiului la “germani, slavi, popoare neolatine, colindătorii adunând într-un coş ouă, slănină şi alte daruri”.

De asemenea, precizează Victor Kernbach, cu termenul “armindeni” se denumesc şi crengile verzi, aduse din pădure, cu care se împodobeau porţile, uşile şi ferestrele caselor, în satele româneşti, de Întâi Mai (ca şi în Ziua de Sângeorz), ca simbolizare a primăverii, dar şi cu rol apotropaic (pentru a alunga spiritele rele, grindina şi seceta) şi pentru a chema norocul şi belşugul. De altfel, subliniază mitologul, “în româna populară, luna mai este numită Armindeni, iar prima zi a acestei luni, “Incepătorul verii”.

Ritualuri de Armindeni

Armindeni, crengute de fag
Armindeni, crengute de fag

În “Calendarul anual, 1980: 82”, dar şi în “Dicționarul limbii românești” (1939), bogat în regionalisme şi folosit până târziu, mai ales pentru etimologii, al lingvistului August Scriban, se precizează că, de “Armindeni”, în multe sate româneşti, se aduceau din pădure nu numai crenguţe verzi de fag sau brad, ci şi câte un copac curăţat de crengi:

“Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei.” (Calendar 1980: 82)

Alte denumiri populare pentru Armindeni

Pelin
Pelin

În tradiţia românească, Armindeni mai este numită şi “Ziua pelinului” (pentru că se culege, în această zi, pelin, ca plantă de leac) sau “Ziua beţivului”.

“Ziua beţivului” face aluzie la obiceiul ca, de Armindeni, să se organizeze petreceri la iarbă verde, cu miel fript la proţap şi caş şi, mai ales, cu vin-pelin (vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui cu pelin).

În unele zone, exista şi obiceiul ca feciorii să pună noaptea câte o ramură de Armindeni la poarta fetelor de măritat, apoi aceştia să fie căutaţi şi să li se dea de băut vin-pelin.

Pitoreştile petreceri orăşeneşti de Armindeni

Bucuresti, Armindeni, secolul trecut, Sursa Jurnalul
Bucuresti, Armindeni, secolul trecut, Sursa Jurnalul

În mediile orăşeneşti, boierii şi târgoveţii ieşeau, cu alai, la “promenadă” şi la petreceri câmpeneşti, însoţiţi de lăutari.

Alexandru Predescu, în cartea “Vremuri vechi bucureștene”, relatează cum, de exemplu, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, baronul Barbu Bellu, ministru în guvernul Barbu Catargiu şi cel care a donat administraţiei locale terenul pe care se află astăzi Cimitirul Bellu, îşi deschidea moşia pentru protipendada vremii, de Armindeni:

Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastramă de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor”.

“Odinioară în Bucureşti”…

Bucuresti, secolul trecut, Sursa Bucuresti centenar
Bucuresti, secolul trecut, Sursa Bucuresti centenar

Medicul Nicolae Vatamanu, unul dintre întemeietorii Catedrei de Istoria Medicinei de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, dar şi un mare iubitor al Bucureştiului, povesteşte şi el despre ziua de Armindeni, în cartea “Odinioară în Bucureşti”: “Era pe la începutul secolului XIX, iar Băneasa abia începea să se numească aşa, după soaţa Banului Dumitrache, când dumbrava de aici se umplea de boieri şi cucoane, ieşiţi în natură să se bucure de parfumul de „verde crud” şi să se hârjonească în poiană. Cu câţiva ani mai înainte, vodă Alexandru Ipsilanti pusese să i se construiască în balta de la Herăstrău un chioşc de lemn, unde ieşea de Armindeni, cu curtea întreagă după el. Acolo, vodă se întindea la sfat cu dregătorii domneşti, sorbindu-şi cafeaua în mijlocul ierburilor din jur cu un plăcut miros de „clorofilă dogorităˮ.

În schimb, se spune în aceeaşi carte, “În Cişmigiu, petreceau de Armindeni tineri zurbagii, printre care se găseau şi beizadele. Ei veneau însoţiţi de femei dispuse să le risipească aleanul, cântându-le: Ah, puiule mor!”.

Citește și:  Creanga de aur sau creanga de vâsc - semnificaţii simbolice. De ce se pune în case, de sărbători, o creangă de vâsc?

De la Armindeni, la “Întâi Mai muncitoresc”

1 Mai in perioada comunismului
1 Mai in perioada comunismului

În România, Întâi Mai, ca “Ziua Internaţională a Muncii”, a fost sărbătorită pentru prima dată în 1890, la Bucureşti. După instaurarea regimului comunist, sărbătoarea a fost exploatată în scopuri propagandistice.

Ziua de Întâi Mai, inainte de 1989, era marcată de mitinguri și parade (pregătite/ repetate de “oamenii muncii” săptămâni întregi, pentru a fi “impecabile”), activități “culturale”, organizate de către autoritățile comuniste, care glorificau munca și realizările regimului. Aceste evenimente erau folosite pentru a promova mesaje de solidaritate muncitorească, loialitate față de Partidul Comunist și angajamentul față de ideile socialiste.

În cadrul mitingurilor, oficialii comuniști, inclusiv conducătorul de partid și de stat, țineau discursuri în care evidențiau “realizările” regimului și îndemnau la unitate și angajament față de idealurile comuniste.

Până şi o celebră compoziţie a lui Ciprian Porumbescu, un elogiu adus primăverii şi bucuriei – “Cântec de 1 Mai”- a fost confiscată de comunişti şi transformată într-un fel de “imn” al evenimentului, înlocuindu-se versurile originale cu altele care să servească aceloraşi scopuri de propagandă. “Ziua Muncii” se încheia la iarbă verde, cu mici şi bere.

Întâi Mai – Ziua Internaţională a Muncii

Ziua Internaţională a Muncii
Ziua Internaţională a Muncii

Dincolo de amprenta regimului comunist (de la noi si din ţările Blocului de Est), Ziua Internaţională a Muncii, celebrată şi în prezent, în multe ţări ale lumii, la data de Întâi Mai, are o istorie bogată și semnificații multiple.

Originea acestei zile se leagă de greva generală din ziua de Întâi Mai, din 1886, care a avut loc în Statele Unite, mai ales în Chicago. Muncitorii au cerut reducerea zilei de muncă la opt ore (“Mișcarea pentru Opt Ore”) şi condiţii mai bune de muncă și au organizat manifestații și proteste.

La vremea respectivă, condițiile de muncă în fabrici erau critice, ziua de muncă putea dura până la 16 ore și se putea prelungi până târziu în noapte, iar protecția muncitorilor nu era asigurată, aspect care ducea la numeroase accidente soldate adeseori cu deces. Peste 400 000 de muncitori de pe întreg teritoriul SUA au participat la această manifestaţie declanşată în prima zi din mai (când se făcea bilanţul contabil) şi a continuat până pe 4 mai.

În timpul protestelor, în Haymarket Square, din Chicago, a avut loc un atac cu bombă artizanală, îndreptat împotriva poliției, aceasta a ripostat, iar în confruntarea dintre autorități și grupurile de protestatari șapte polițiști și mai mulți oameni din mulțime au fost uciși. În urma atacului, opt dintre cei prezenți la revolte au fost puși sub acuzare, judecați și apoi condamnați la moarte.

În urma evenimentelor din 1886, când, peste trei ani, la Paris, a avut loc “Conferința Internațională a Mişcării Socialiste” (“Internaţionala a II-a Socialistă”), s-a adoptat o rezoluție prin care se stabilea că ziua de Întâi Mai va fi declarată “Ziua Internațională a Muncii”, în amintirea grevei generale din 1886 și în sprijinul luptei pentru o zi de muncă de opt ore.

Alte momente din istoria “Zilei Internaţionale a Muncii”

În anul 1890, mişcarea muncitorească a luat amploare şi în Franţa şi în alte ţări europene. Un triunghi roşu semnifica principala revendicare a greviştilor – 8 ore de muncă, 8 ore de somn și 8 ore de timp liber, un simbol transformat un an mai târziu într-o floare de măceş, inspirat de floarea pe care o purta o femeie la butonieră în momentul în care a fost ucisă, în timpul manifestațiilor.

Abia la data de 23 aprilie 1919, Senatul francez va accepta scurtarea zilei de muncă la opt ore și va declara ziua de 1 Mai zi liberă.

De-a lungul timpului, “Ziua Internațională a Muncii” a devenit un moment care marchează nu doar lupta pentru o zi de muncă mai scurtă și condiții de muncă mai bune, ci și ocazia de a celebra realizările mișcării muncitorești și de a sublinia importanța drepturilor celor ce muncesc.

Ce şi cum mai sărbătoresc românii de Armindeni/ Întâi Mai?

Luna mai
Luna mai

Se pare că astăzi, românii, de Sărbătoarea de Armindeni/ Întâi Mai, sunt prinşi cu totul în profan, într-o realitate “călduţă”, ignorând deopotrivă rădăcinile mitologice ale acestui moment din an, precum şi dimensiunea socială a “Zilei Muncii” (compromisă de regimul comunist), în pofida faptului că nu trăim în ”cea mai bună dintre lumile posibile”.

Oare câţi tineri ştiu, de pildă, că, la noi, ziua de după Armindeni – 2 Mai – este “Ziua Naţională a Tineretului” (declarată ca atare prin Legea nr. 425/2004) şi, dacă ar şti, cât de interesaţi ar fi şi ce ar face cu acest prilej?

Românii aşteaptă “zilele libere”, “distracţiile”, petrecerile (“după buget”) la iarbă verde sau oriunde în altă parte (petreceri să fie!), cu grătare, mici şi bere (poate şi cu vin-pelin), dar nu pentru a-l cinsti pe zeul Arminden, nici pentru a protesta pentru o viaţă mai bună.

Nu este nimic rău în a ne bucura de un răgaz, pe lungul drum al “muncii”, dar poate că ar trebui, măcar din când în când, să abandonăm “balcanismul” nostru structural (superficialitate, lene, inconstanţă, zeflemea etc.) şi să ne (re)găsim reperele şi identitatea.

Mai e rai”, spune o veche vorbă românească, făcând referire la explozia de viaţă şi de frumuseţe a naturii (implicit a omului), la sentimentul reînnoirii şi al regenerării din “Florar”/ “Frunzar”/ “Luna ierburilor”, cum i se mai spune lunii mai. Oare mai avem noi, oamenii anului 2024, dispoziţia necesară, capacitatea de înţelegere pentru a vedea “raiul” cu pomii în floare şi miresmele îmbătătoare, cu verdele crud şi explozia de culori sau pentru a nu lăsa să se piardă “raiul” din noi? Răspunsul, cu siguranţă, nu poate fi decât subiectiv!

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.