Chiar dacă Primul Război Mondial începuse de doar câteva luni, se dovedise deja a fi unul dintre cele mai sângeroase din istorie. Soldaţii ambelor tabere fuseseră prinşi în tranşee, expuşi la vremea rece şi umedă, puşi să se lupte cu inamicii şi cu noroiul şi să fie extrem de atenţi la lunetişti.
Într-un loc unde sângele era ceva comun, iar cu noroiul se lupta la fel de serios ca şi cu inamicii, un lucru surprinzător avea loc pe front de Crăciun în 1914. Într-unul din actele cele mai adevărate de bunătate, soldaţii ambelor părţi, din sudul zonei Ypres Salient, au lăsat deoparte armele şi ura, temporar.
Armatele germane au avut o ofensivă puternică în Franţa, dar francezii, belgienii şi britanicii au reuşit să-i oprească. Cu toate acestea, nu au putut să-i împingă afară din ţară; în urma impasului, ambele tabere şi-au creat o reţea mare de tranşee din care luptau şi îşi menţineau poziţiile.
Tranşeele ambelor părţi se aflau la doar câteva sute de metri distanţă, între ele aflându-se o zonă numită „ţara nimănui”. Impasul oprise totul, în afara câtorva atacuri de mici dimensiuni. Din acest motiv, majoritatea soldaţilor îşi petreceau timpul în tranşeele pline de noroi, păzindu-şi capetele de atacurile lunetiştilor.
Neliniştiţi în tranşeele lor acoperite de noroi şi mâncând aceleaşi raţii în fiecare zi, unii soldaţi începuseră să-şi pună întrebări despre inamicul nevăzut. Traiul greu din tranşee cuplat cu apropierea inamicului care trăia în condiţii similare, a contribuit la o creştere a politicii „trăieşte şi lasă-i pe alții să trăiască”.
Uneori inamicii strigau unii la alţii. O parte din soldaţii germani lucraseră în Marea Britanie înaintea războiului şi obişnuiau să întrebe în limba engleză inamicii despre o zonă cunoscută. Ca modalitate de distracţie îşi făceau remarci grosolane unii celorlalţi, iar cântatul reprezenta o modalitate de comunicare.
În timpul iernii grupuri mici obişnuiau să se adune în tranşeele din faţă şi să ţină concerte improvizate care se bucurau de aplauzele celeilalte tabere. La auzul acestor întâmplări, generalul Sir Horance Smith-Dorrien, comandantul Corpului II britanic, a ordonat interzicerea lor.
Pe 7 decembrie 1914, Papa Benedict al XV-lea sugera o pauză temporară a războiului pentru celebrarea Crăciunului. Chiar dacă Germania a fost de acord, celelalte puteri au refuzat.
Chiar şi fără încetarea luptelor, familiile soldaţilor au vrut să le facă Crăciunul special şi au trimis pachete cu scrisori, haine groase, ţigări, alimente şi medicamente. Cu toate acestea, ceea ce a făcut ca acel Crăciun să pară unul adevărat au fost grupurile mici de brazi.
În ajunul Crăciunului, mulţi soldaţi germani au pus pomi de Crăciun, decoraţi cu lumânări, pe parapetele tranşeelor. Sute de pomi de Crăciun luminau tranşeele germane iar soldaţilor britanici le-a luat ceva timp până să-şi dea seama ce reprezentau acele luminiţe. Aceştia primiseră ordin să nu atace, ci să îi urmărească cu atenţie.
În timpul întregii zile, soldaţii britanici au auzit cântece şi veselie de pe partea germană. În unele părţi ale câmpului de luptă se făcea schimb de colinde. Britanicii cântau „The first Noel”, după care nemţii urmau cu o colindă preferată de ei, „O Tannenbaum”, iar la un moment dat cele două tabere cântau aceeaşi melodie, fiecare în limba ei.
Această fraternizare din ajunul Crăciunului şi mai apoi de Crăciun nu avea sub nici un fel aprobare oficială. În unele părţi ale liniei, reprezentanţi ai fiecărei tabere se întâlneau în „ţara nimănui”. O parte a celor care se întâlniseră negociaseră un armistiţiu: „noi nu vă împuşcăm dacă voi nu ne împuşcaţi”. Unii încheiau armistiţiul în ziua de Crăciun la miezul nopţii, în timp ce alţii îl prelungiseră până în ziua Anului Nou.
Un motiv pentru acele armistiţii a fost înmormântarea celor morţi, dintre care mulți stăteau neîngropaţi de câteva luni. Veselia celebrării Crăciunului a venit împreună cu munca tristă de sortare a cadavrelor şi de îngropare. În ziua de Crăciun atât soldaţii britanici, cât şi cei germani au intrat în „ţara nimănui” şi au început procesul de sortare. În câteva situaţii, slujbe comune au avut loc pentru toţi cei morţi, fie ei britanici sau germani.
Cu toate acestea, mulţi soldaţi s-au bucurat de întâlnirea inamicului nevăzut şi au fost surprinşi să vadă că au în comun mai multe decât şi-ar fi imaginat. Au stat de vorbă, au făcut schimb de poze, au schimbat nasturi pe alimente. Un exemplu extrem de fraternizare l-a reprezentat un meci de fotbal jucat în mijlocul „ţării nimănui”. A avut loc între regimentul Bedfordshire şi un grup de soldaţi germani. Mingea fusese adusă de un membru al regimentului britanic iar grupul mare de soldaţi a jucat până când mingea s-a spart în momentul în care a lovit sârma ghimpată din jurul tranşeelor.
Acest armistiţiu ciudat şi neoficial a durat mai multe zile, spre disperarea ofiţerilor comandanţi. Această uimitoare expresie a bucuriei Crăciunului nu a mai fost niciodată repetată şi cu cât Primul Război Mondial progresa, povestea armistiţiului de Crăciun din 1914 devenea un fel de legendă.
