Ascensoarele de pe Canal du Centre din Belgia sunt adevarate monumente industriale de inalta calitate. Cele patru ascensoare hidraulice impreuna cu canalul in sine si structurile sale, constituie un peisaj industrial remarcabil si foarte bine conservat din secolul al 19-lea. Ascensoarele de pe Canal du Centre din Belgia reprezinta apogeul aplicarii tehnologiei de inginerie la constructia de canale si au ramas drept marturie a evolutiei remarcabile a ingineriei hidraulice din secolul al 19-lea.
Din cele 8 ascensoare hidraulice construite la sfarsitul secolului al 19-lea si inceputul secolului 20, singurele care si-au pastrat structura initiala sunt ascensoarele de pe Canal du Centre, in numar de 4. Liftul numarul 1 consta in principal in doua compartimente mobile, fiecare fiind sustinut de o singura presa hidraulica. Celelalte 3 ascensoare au fost construite la 13 ani dupa primul, si incorporeaza o serie de modificari aplicate in special ghidajelor, preselor hidraulice si pistonilor lor, si portilor, principiul de functionare ramanand acelasi.
In provincia Hainaut nu exista o cale de navigatie naturala suficient de mare. In secolul al 12-lea, acest fapt a dus la dificultati in ceea ce privea transportul carbunilor exploatati in regiunile Borinage si Charleroi, mai ales ca drumurile erau foarte proaste in acele vremuri. Carbunii erau atunci carati in spate de oameni pana la raul Haine, unde erau apoi incarcati in barci. In secolele ce au urmat au fost efectuate lucrari considerabile, pentru a imbunatati navigatia pe raul Haine, astfel incat barcile mai mari sa poata naviga si transporta carbunii din Jemappes la Escaut. In 1655, au fost discutate planuri pentru a lega regiunea Mons de Escaut cu ajutorul unui canal, insa nu s-a facut niciun progres pana in secolul al 19-lea. Canalul Charleroi-Bruxelles a fost terminat in anul 1832, iar ramurile Mariemont si Houdeng au fost terminate in 1839.
In anul 1807, Napoleon I a ordonat printr-un decret imperial, construirea unui canal intre Mons si Conde, canal ce a fost construit in 1818. Tot in acelasi an a fost finalizat si Canalul Saint-Quentin, ceea ce a insemnat ca zona miniera de extragere a carbunilor, numita Borinage, era acum conectata direct cu orasul Paris. Un singur element lipsea din aceasta retea de canale care lega Escaut de Meuse, si anume un canal intre Mons si Charleroi. Propunerea de a construi Canal du Centre fusese initial aprobata de catre Napoleon I, in anul 1810.
A urmat o serie lunga de proiecte diverse ce apartineau francezilor, belgienilor si olandezilor, in care traseele erau diferite si fiecare isi avea propriile tehnici pentru a rezolva eventualele dificultati care s-ar fi putut ivi. Aceste proiecte erau in esenta finantate de companiile care ar fi ajuns sa se foloseasca de canal. Intrucat competitia intre zonele miniere de extragere a carbunilor, germane, engleze si franceze, a crescut, in 1871 guvernul Belgian a intervenit si s-a angajat sa finanteze constructia canalului. Au fost efectuate studii pentru a elimina doua probleme majore, si anume: cantitatea mica de apa disponibila si diferenta mare de nivel (89,46 metri) intre canalele Mons-Conde si Charleroi-Bruxelles.
Problema principala se afla in partea de sus a canalului, in valea Thiriau. Atunci, s-a decis ca pe aceasta portiune diferenta de nivel ar fi fost mai usor de abordat prin construirea unor lifturi. Astfel au fost construite ascensoarele de pe Canal du Centre din Belgia. Cele patru lifturi au fost concepute dupa modelul inventat de inginerul englez Edwin Clark, unul din lifturi avea o diferenta de nivel de 15,40 de metri, iar celelalte 3 aveau o diferenta de nivel de 16,93 de metri.
Ascensoarele de pe Canal du Centre din Belgia au servit astfel atat la ajustarea diferentei de nivel pe aceasta portiune, cat si la compensarea pentru fluxul redus de apa. Inginerii belgieni au fost trimisi in Anglia pentru a studia singurul exemplar al unui ascensor de acest gen, pe care inginerul Edwin Clark il construise pentru Canalul Trent-Mersey intre anii 1872 si 1875. Decizia de a merge mai departe cu acest proiect a fost luata la sfarsitul anului 1884, iar Edwin Clark insusi avea sa fie implicat in proiectarea si constructia lifturilor.
Constructia ascensorului cu numarul 1, de la Houdeng-Goegnies, a fost incheiata in anul 1888, iar acesta a fost inaugurat pe 4 iunie 1888, de catre regele Leopold II al Belgiei. Lucrarile la celelalte ascensoare si la finalizarea canalului nu s-a incheiat atat de rapid, datorita unor motive diverse. Portiunea de 14 kilometri de la Mons la Thieu a fost deschisa in 1892, insa lucrarile ulterioare au fost intaziate intrucat s-a descoperit ca celelalte portiuni ale canalului aveau sa treaca printr-o zona intesata de mine de carbuni abandonate.
Abia in 1909 au reinceput lucrarile de constructie a celorlalte 3 ascensoare, care au fost realizate tot de compania Cockerill ca si la primul ascensor. Ocupatia germana a Belgiei in timpul Primului Razboi Mondial nu a reprezentat un motiv pentru oprirea lucrarilor, intrucat germanii si-au dat seama de valoarea strategica a acestei legaturi, de aceea ascensoarele de pe Canal du Centre din Belgia au fost in sfarsit inaugurate in august 1917.
In 1957, a fost sapata o noua sectiune de la Mons la Havre, pentru a permite noilor vase de 1350 de tone sa poata circula pe Canal du Centre. Asta a insemnat ca portiunea de canal de 300 de tone care detine de fapt numele de Canal du Centre, devenise inutila. Mai intai s-au luat in considerare diferite solutii, care variau de la demolarea si distrugerea sa completa, la diverse forme de conservare. Constrangerile financiare au favorizat mentinerea sa integrala, iar o campanie de relatii publice a dus la pastrarea sa pentru scopuri recreationale. Acest proiect a primit numeroase premii intre anii 1980 si 1990.
