Lumina infrarosie este o radiatie electromagnetica cu o lungime de unda mai lunga decat cea a luminii vizibile cu ochiul liber, incepand de la marginea nominala a luminii rosii vizibile de 0,7 micrometri, si extinzandu-se treptat pana la 300 de micrometri. Aceste lungimi de unda corespund cu o gama de frecventa de aproximativ 430 la 1 THz si, deasemenea, include cea mai mare parte din radiatia termala emisa de obiecte cu o temperatura apropiata de temperatura camerei. Deci, aceasta pur si simplu ne ajuta sa vedem o noua lume, pe care nu o puteam vedea inainte cu ochiul liber, si deschide multe domenii de studiu, inclusiv astronomia. In continuare vom discuta despre astronomia in infrarosu si contributiile ei.
Prima observatie in infrarosu a fost facuta accidental de catre William Herschel, in anul 1800, cand un termometru pe care acesta il pusese in capatul rosu al spectrului solar vizibil a inregistrat o crestere a temperaturii. Imaginile in infrarosu arata in cea mai mare parte distributia caldurii. Intrucat toate obiectele calde radiaza infrarosii, telescoapele cu infrarosu trebuie sa fie racite pana la cateva grade deasupra lui zero absolut, pentru ca acestea sa nu fie orbite de radiatia pe care chiar ele le emit.
In principiu, astronomia in infrarosu este studiul radiatiilor infrarosii din surse astronomice. Astronomia sistematica in infrarosu a inceput in anii 1960, cand au devenit disponibile detectoarele adecvate. Prima inspectie in infrarosu a cerului a fost efectuata de Gerry Neugebauer si Robert Leighton de la Institutul de Astronomie din California (Caltech). In 1969, acestia au publicat o lista care cuprindea 5612 surse. Incepand cu anii 1980, astronomia in infrarosu a facut progrese importante odata cu dezvoltarea detectoarelor infrarosii cu retele bidimensionale, care erau capabile sa obtina o imagine completa intr-o singura expunere.
Astronomia in infrarosu a fost amplificata de functionarea cu succes a Satelitului Astronomic Infrarosu (IRAS), in anul 1983. Succesorul sau, Observatorul Spatial Infrarosu (ISO) a fost lansat in noiembrie 1995. Cel mai mare si mai capabil telescop cu infrarosu plasat pe orbita a fost Telescopul Spatial Spitzer, lansat de NASA in anul 2003. Cea mai buna locatie de la sol pentru astronomia in infrarosu il reprezinta Observatoarele Mauna Kea din Hawaii. In anul 1979, trei telescoape au inceput sa functioneze in aceste observatoare, si anume: Telescopul in Infrarosu al Regatului Unit (UKIRT), Facilitatea NASA a Telescopului Infrarosu (IRTF) si Telescopul Canada-Franta-Hawaii (CFHT), care functioneaza, de asemenea, ca telescop optic. Telescoapele de la Observatorul Keck si multe alte telescoape mari construite recent pot detecta raze infrarosii, precum si lumina vizibila.
Radiatiile infrarosii sunt detectate de la stele si galaxii, si de la nori de praf care se afla in sistemul solar si in mediul interstelar. Emisiile infrarosii puternice sunt caracteristice in special prafului care a fost incalzit de radiatii vizibile si ultraviolete de la stele. Protostelele care se afla in proces de formare si gigantele rosii evoluate sunt invaluite de straturi de praf care emit radiatii infrarosii. Spre deosebire de lumina vizibila, radiatia infrarosie trece relativ usor prin norii de praf. De exemplu, centrul galactic, care este in mare parte ascuns de praf pentru lumina vizibila, poate fi explorat cu ajutorul astronomiei radio si in infrarosu. Modul in care radiatia infrarosie este dispersata de pe suprafetele obiectelor din sistemul solar, ofera indicii importante in privinta compozitiei lor.
