Astronomia (sensul, in limba greaca, al cuvantului, este de “lege a astrilor”) este una dintre cele mai vechi stiinte, inceputurile sale tinand de epoca preistorica, oamenii fiind preocupati, observand natura, sa inteleaga rostul stelelor, eclipsele, mareele, anotimpurile etc.

Pe oase de vultur, conservate in grote, datand de 32 000 de ani, s-au descoperit diverse calcule referitoare la fenomenul de luna noua, iar in pestera Lascaux, din Franta, s-au identificat desene, vechi de peste 17 000 de ani, care demonstreaza cunostinte de astronomie rudimentara, un fel de reprezentare a Pleiadelor (stele stralucitoare, din constelatia Taurului, observabile din emisfera nordica) si a zodiacului (cele douasprezece constelatii, pe care Soarele le traverseaza de-a lungul unui an).

Cercul Gosek

Cercul Gosek din Germania, Foto: en.wikipedia.org

Nu se stie exact semnificatia acestor imagini de pe peretii grotelor, ar putea sa fie una de natura religioasa sau, poate, reprezentarea unui calendar, marcand perioada marilor migratii, vanatoarea etc. Cercul Gosek, descoperit in 2003, in Germania, datand din neolitic (7000 de ani in urma) pare a fi unul dintre cele mai vechi “observatoare astronomice”, anterior celor din Mesopotamia sau Egipt. Are forma unor cercuri concentrice, cu diametrul de 75 de metri, cu cate trei deschizaturi corespunzand rasariturilor si apusurilor Soarelui, la solstitiul de iarna si de vara. De asemenea, vestigiile de la Nabta Playa, din Egipt, vechi de 6000-6500 de ani sau cele de la Stonehenge (Anglia), destinate practicilor religioase, erau realizate in functie de pozitia astrilor.

Cea mai veche eclipsa de Luna, a carei mentionare a ajuns pana in zilele noastre, este cea din 17 ianuarie 3380 i.Hr., si a fost descrisa de catre mayasii din America Centrala. In China, prima eclipsa de Soare a fost consemnata in anul 2137 i.Hr., iar in Mesopotamia, in 763 i.Hr. Pentru aceste civilizatii, aspectul cerului trimitea, intotdeauna, importante mesaje despre vointa zeilor.

eclipsa de luna

Reprezentarea cerului instelat, cu multa minutiozitate, a fost facuta, in antichitate, pe boltele piramidelor egiptene. Interpretarile invatatilor din Egiptul antic reuneau, deopotriva, elemente de astronomie si astrologie: anul avea 365 de zile, iar revarsarile repetate ale Nilului aveau legatura cu steaua Sirius (cea mai stralucitoare stea vazuta de pe Pamant, in afara de Soare), careia ii erau consacrate Serbarile Thebei.

De pe vremea sumerienilor (in Mesopotamia) s-au pastrat nenumarate tabilte de argila, in cuneiforma, cu texte de astronomie, provenite din vestitele biblioteci din Uruk si Ninive. Astronomii babilonieni  sunt cei care, apeland, pentru prima data, la siruri matematice, au putut calcula, destul de exact, pozitia astrilor si au putut prevedea diverse fenomene cosmice.

In Grecia antica, primele referiri legate de astronomie se gasesc in scrierile lui Homer, Hesiod si Platon, informatiile bazandu-se, in mare masura, pe textele caldeene (din vechiul Babilon), de unde au preluat si modelul cadranelor solare, pentru masurarea timpului. Anaximandru, contemporan cu Thales din Milet, este primul care formuleaza o teorie a geocentrismului, imaginandu-si universul ca o sfera, in centrul careia se afla Pamantul, de forma cilindrica. Ideea ca Pamantul este rotund a fost formulata mai tarziu, prin secolul al V-lea, fiindu-i atribuita, de catre unii istorici, lui Pitagora, iar de catre altii, lui Parmenide.

Grecia antica este cea care desparte, totusi, in mod clar, astronomia de astrologie, calculul calendarului si miscarea astrilor, de cultul religios sau de diferite practici divinatorii. Treptat se dezvolta si instrumentele menite sa ajute observatiile astronomice – astrolabul  (pentru a masura inaltimea stelelor si a determina miscarea acestora pe bolta cereasca), luneta astronomica (prin care se marea forma si luminozitatea stelelor), teodolitul (care folosea la masurarea unghiurilor, in raport cu orizontul si zenitul).

astronomie

Astronomia in perioada Renasterii

Redescoperirea textelor antice, accesul la informatie mult mai larg, odata cu inventarea tiparului, au facut ca astronomia sa ia un nou avant, despartindu-se clar de astrologie. Pe de alta parte, familiile nobiliare, dar, mai ales, suveranii infiinteaza observatoare regale (precum cel din Greenwich sau cel din Paris), pentru a da un nou impuls cercetarilor din acest domeniu. Nicolas Copernic  avanseaza teoria universului heliocentric, in lucrarea “De revolutionibus orbium coelestium” (Revolutia orbitelor celeste).

Citește și:  Cum definim magnitudinile aparente si absolute?

La inceputul secolului al XVI-lea, Johannes Kepler, in lucrarea “Astronomia Nova” formuleaza primele doua legi care ii poarta numele, referitoare la miscarea planetelor in jurul Soarelui, stabilind si caracterul eliptic al orbitelor planetare. In 1610, Galileo Galilei, in cartea “Sidereus Nuncius” (“Mesagerul stelelor”), descrie o luneta astronomica, pe care a pus-o la punct, si cu ajutorul careia a descoperit fazele lui Venus si pe cei mai mari patru sateliti naturali, cei care orbiteaza in jurul lui Jupiter. O alta lucrare a lui Galilei, “Dialog despre cele doua sisteme ale lumii”, din 1632, denunta erorile gandirii astronomice a Antichitatii. Atacat de Inchizitie, Galilei a trebuit sa retracteze si sa abjure in legatura cu teoria sa heliocentrica.

Contributii importante in astronomie au fost aduse si de Isaac Newton, prin opera sa fundamentala – “Philosophiae Naturalis Principia Mathematica” (“Principiile matematice ale filozofiei naturale”) – care a condus la o intelegere noua, moderna, a cosmosului.

Edmond Halley, astronom si inginer britanic, este primul care prezice/calculeaza exact revenirea unei comete (care a si primit numele sau), in 1705, aceeasi care fusese vazuta in 1682, 1607 si 1531.

Edmond Halley, Foto: halleyslog.wordpress.com

Astronomia in perioada contemporana

Incepand cu secolul al XX-lea, astronomia a facut progrese enorme si rapide. Este formulat conceptul de “expansiune a Universului”, nume dat fenomenului de indepartare a galaxiilor, care se poate observa prin marirea lungimii de unda a luminii, altfel spus “deplasarea spre rosu”, teorie formulata de Edwin Hubble, in 1929.

In 1908, s-a produs catastrofa generata de meteoritul care a cazut la Toungouska, in Siberia, devastand totul pe o suprafata de 40 de kilometri patrati.

In 1930, astronomul american Clyde Tombaugh descopera cea de-a noua planeta a sistemului solar, Pluton.

O subramura a astronomiei – radioastronomia – a facut posibila stabilirea contactelor radar cu astrele, primul fiind cel din 10 ianuarie 1946, un “ecou” radar primit de la Luna, timp de 2,4 secunde. Dar actul de nastere al radioastronomiei este “ecoul” Big-Bang-ului, de fapt o radiatie cosmica de fond, cu o frecventa de 160,4 GHz.

Albert Einstein, prin teoria relativitatii, deschide drumul teoriilor astrofizicii moderne: fuziunea nucleara (principala sursa de energie in Univers), stelele cu neutroni, gaurile negre etc.

Anii ’70 ai secolului al XX-lea au insemnat inceputul explorarii sustinute a cosmosului, cu sonde spatiale si navete cosmice cu echipaj la bord, zborul spre Luna si aselenizarea din 1969 fiind, desigur, un moment de referinta.

Misiunea Cassini-Huygens pe Saturn, Foto: en.wikipedia.org

In 1990, telescopul Hubble (al carui nume aminteste de celebrul astronom Edwin Hubble) a fost lansat in spatiu, un extraordinar observator orbital. In primii trei ani ai functionarii sale, din cauza un defect de fabricatie, la nivelul oglinzii principale, fotografiile nu erau de prea buna calitate. Defectiunea a fost insa remediata in 1993, de catre astronautii navetei Endeavour.

2003 este anul in care NASA a lansat pe orbita telescopul spatial Spitzer, cu raze infrarosu, care au capacitatea de a detecta corpuri aflate la mare distanta. In 2004, sonda Cassini-Huygens a ajuns pe Saturn, dupa ce a fost lansata in 1997.

Spitzer telescope

In prezent, o preocupare centrala este legata de descoperirea unor planete asemanatoare Pamantului, scop pentru care mai este nevoie de progres tehnologic. In anii 2000 s-a mai facut un pas prin metoda interferometriei (care exploateaza interferentele dintre diverse unde coerente). In anul 2006, o echipa internationala de astrofizicieni – echipa “Planet” – a descoperit o planeta (extraplaneta) situata in afara sistemului solar, care prezinta anumite similitudini cu Terra si cercetarile continua.

Tot in 2006, la Uniunea astronomica internationala de la Praga, astrofizicienii au decis ca Pluton (descoperita in 1930) este o “extraplaneta”, compusa din gheata, spre deosebire de celelalte din sistemul nostru solar, formate din roca si gaz. In plus, Pluton are un traseu accentuat eliptic in jurul Soarelui (are nevoie de 250 de ani pentru a-i face ocolul), in timp ce celelalte planete au un traseu quasi-circular.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.