Atelierul de suflat sticla este o realizare a civilizatiei antice, din secolul intai i.Hr., desi sticla naturala este cunoscuta de peste 100 000 de ani, cand omul folosea obsidianul, o roca vulcanica necristalizata, rezultata in urma racirii treptate a magmei, cu aspect de sticla topita, pentru a-si confectiona arme, unelte, bijuterii si alte obiecte de stricta necesitate. Istoricii nu pot spune cu certitudine cand a aparut sticla fabricata de om, dar, potrivit unor documente si descoperiri arheologice, probabil ca este originara din Mesopotamia, din Siria sau Egipt, unde, prin mileniul al III-lea i.Hr., se fabrica o sticla opaca, de culoare albastra sau verde. Pliniu cel Batran, invatat roman din secolul I, autor al celebrei enciclopedii “Istoria naturala”, relateaza ca negustorii fenicieni obisnuiau sa isi prepare hrana punand vasele pe suporturi din natron, un mineral albicios, continand carbonat de sodiu, format pe malurile unor lacuri sau rauri bogate in sodiu, in urma evaporarii apei.
Ei au observat, astfel, ca, la caldura focului, mineralul respectiv se lichefia, tranformandu-se intr-o substanta vascoasa, necunoscuta, pe care au numit-o sticla. Mai tarziu, se pare ca egiptenii, pornind si ei de la aceasta constatare, au obtinut sticla din natron si nisip, incalzite la temperaturi foarte inalte, in cuptoare speciale. In aceste conditii, sticla devenea translucida si, uneori, avea aspectul unor pietre pretioase, din care se confectionau foarte frumoase bijuterii, asa cum s-au descoperit in diverse situri arheologice. In jurul anilor 1500 i.Hr., a aparut si emailul, o substanta sticloasa (smalt), care protejeaza obiectele ceramice si care se obtine la temperaturi de peste 800 de grade Celsius, din pulbere de sticla adaugata pe suprafata vaselor, si care se poate colora prin adaos de fier, plumb, arama, mangan, aur. In epoca elenistica (secolul al IV-lea i.Hr.), prin diverse procedee, s-a obtinut sticla transparenta si sticla multicolora, din acea perioada datand primele vitralii (in italiana, “millefiori” – “mii de flori”).
Atelierele de suflat sticla au inceput sa apara dupa ce, in Imperiul Roman, preluandu-se tehnologia fabricarii sticlei de la egipteni, un mester anonim a avut ideea de a folosi o teava metalica, in capatul careia era fixat un mustiuc de lemn, prin care se dirija aerul, fara a exista pericolul ca omul sa se arda din pricina tevii incalzite. Mai inainte, pentru a se modela sticla, se folosea o vergea, la capatul careia se punea amestecul de nisip si lut, se incalzea la peste 1500 de grade Celsius, se punea pe o masa de piatra si, cu o alta vergea, se modela materialul fierbinte, pe forma dorita. Procedeul era complicat, necesita multa rabdare si atentie si, mai ales, era periculos.
Romanii au imbunatatit si cuptoarele, dezvoltand temperaturi foarte inalte, care faceau ca amestecul de nisip, piatra de var si carbonat de sodiu, sa devina lichid (si nu vascos), suflatul fiind mult mai usor. Multa vreme, romanii aduceau sticla produsa in cuptoarele “primare” ale egiptenilor si sirienilor, pentru ca era de mai buna calitate (acestia aveau un nisip mai curat), apoi o topeau in cuptoarele lor performante si o remodelau. Cu timpul, prin incercari, romanii au reusit sa imbunatateasca materia prima prin adaugarea de oxizi metalici (coloranti si decoloranti), de cenusa de plante marine, bogata in sodiu (dar care producea, adeseori, o colorare involuntara a sticlei).
In Evul Mediu si Renastere si chiar mai tarziu, piata europeana de sticla a fost dominata, de departe, de exceptionala sticla de Murano (din Insula Murano, din nordul Venetiei). Atelierele de suflat sticla ale mesterilor venetieni ajunsesera cunoscute, inca de la vremea aceea, pana la Constantinopol, nenumarati suverani deplasandu-se pana in insula, pentru a admira si pentru a-si comanda vase de toate felurile. Secretul sticlei de Murano era foarte bine pazit si, cand regele Ludovic al XIV-lea a reusit sa convinga vreo cativa muncitori sa ii duca in Franta, sa fabrice renumita sticla, Consiliul republicii Venetia a trimis de urgenta agenti pentru a-i gasi si a-i omori. Traditia acestui mestesug este dusa mai departe si in zilele noastre, stilul Murano caracterizandu-se printr-un mare rafinament.
Atelierul de suflat sticla se defineste prin ustensilele caracteristice, care il ajuta pe mesterul sticlar sa parcurga etapele necesare, de la materia bruta, pana la obiectul finisat. Prin vergeaua de suflat se da volum sticlei. Sticlarul incepe prin a lua din cuptor, prin rotire usoara, o cantitate de sticla fluida, cu vergeaua care are la capat un tub din otel. O uniformizeaza pe o suprafata de marmura si, prin mustiuc, sufla scurt (evitand refluxul aerului cald), dupa care acopera orificiul din capatul vergelei cu degetele. In urmatoarea etapa, trebuie sa sufle continuu, pana cand sticla ajunge la volumul dorit. Intre timp, sticla supusa acestui proces se mai tine din cand in cand, in gura cuptorului, pentru a nu se raci si se regularizeaza suprafata sticlei cu o bucata de lemn (sau de ziar) umezita. Dupa desprinderea vasului de sticla, de vergea, printr-o miscare scurta, obiectul este pus sa se raceasca incet, in cuptorul stins, pentru a se evita socurile termice care ar fragiliza sticla.
Atelierele de suflat sticla au o indelungata traditie si in spatiul romanesc. Daca dovezi ale prelucrarii sticlei, mai exact urme ale unor cuptoare care aveau aceasta destinatie, s-au descoperit in Dobrogea, datand din secolul intai, tot in aceasta regiune existand nenumarate dovezi si ale negotului intens, cu sticla siriana, primul atelier de suflat sticla s-a infiintat la Avrig (judetul Sibiu), in 1625. Traditia s-a pastrat, astfel ca, si in prezent, in multe parti ale tarii, in ateliere particulare, se realizeaza vase de sticla, decorate manual, deosebit de frumoase, multe unicate, apreciate si in tara si in afara ei.
