Istoria avionului cu decolare verticala (prescurtat VTOL, dupa denumirea englezeasca “Vertical Take-off and Landing aircraft” sau ADAV, dupa cea frantuzeasca – “Aeronef a decollage et atterrissage verticaux “ – reprezinta peste o jumatate de secol de incercari indraznete, de proiecte (utopice adeseori) si de reusite. Necesitatea conceperii unui astfel de aparat de zbor, care sa nu aiba nevoie de pista pentru decolare sau pentru aterizare, s-a ivit in cadrul armatei, pentru situatiile de conflict militar, cand un bombardament al infrastructurii aeroporturilor ar fi putut, cu usurinta, impiedica plecarea sau sosirea avioanelor. In domeniul naval si civil, interesul era de a combina avantajele unui elicopter cu acelea oferite de un avion, adica posibilitatea decolarii de pe o platforma redusa ca dimensiuni si, pe de alta parte, o viteza de zbor si o capacitate de transport superioare.
Inca de la inceputurile cercetarii si proiectarii in acest domeniu, o problema majora care s-a ivit a fost legata de consumul foarte mare de carburant, in momentele decolarii si aterizarii pe verticala, avand drept urmare o autonomie de zbor destul de scazuta. Aceste lipsuri au fost partial rezolvate printr-o varianta de avion – STOVL (Short Take Off Vertical Landing), cu decolaj scurt (nu vertical). In anii 1960, Marea Britanie, in cadrul Companiei de constructii de aeronave «Hawker Siddeley», a realizat primul avion de lupta « Harrier », cu elice orientabile sau duze de tractiune orientate vertical, permitand o acceleratie impotriva fortei de gravitatie (ca la un elicopter). « Harrier » a zburat pentru prima data in 1966, fiind construit ulterior in 800 de exemplare.
A fost vandut in mai multe tari, devenind, astfel, primul avion cu decolare verticala din lume, chiar daca, in aceasta prima varianta, doar aterizarea era perfect verticala, pentru decolare avand nevoie de o pista de aproximativ 200 de metri (adica mult mai putin decat un avion obisnuit). In 1970, compania engleza, in colaborare cu o firma similara din Statele Unite ale Americii – «McDonnell Douglas » – au pus la punct o a doua generatie de avioane « Harrier » – AV-8B Harrier II – cu o capacitate de transport dubla, pe o distanta de doua ori mai mare, in comparatie cu prima versiune. Prototipul a fost anulat de britanici, in 1975, iar americanii au continuat cautarile unor solutii mai bune pe cont propriu, pentru ca cele doua companii sa isi reuneasca eforturile cinci ani mai tarziu. Rezultatul a fost un nou AV-8B, cu aripile din materiale compozite, mult mai usoare, cu postul de pilotaj complet reconstruit, cu dotari noi de sisteme electronice si de bombardament. Constructia in serie a inceput in 1983, SUA producand 200 de avioane, iar Marea Britanie, 62 de exemplare.
Ca avion de razboi, « Harrier », desi aripile mai scurte ii dau o mobilitate mai scazuta, poate sa execute manevre inedite – coborari vertiginoase, urmate de inaltari rapide, ceea ce face ca aceste aparate de zbor sa surprinda si sa deruteze inamicul in confruntarile aeriene. Pilotii britanici au utilizat aceste posibilitati in Razboiul Malvinelor, in 1982, cand Marea Britanie s-a aflat in conflict cu Argentina, care ocupase teritoriile din insule, acestea trecand, in urma razboiului, sub suzeranitate engleza, miza disputelor teritoriale, nerezolvate definitiv nici in present, fiind rezervele de petrol din zona. Avioanele Harrier au fost prezente si in operatiunile de razboi din Kuweit, Kosovo, Afganistan, Irak, Libia, inclusiv avionul «Sea Harrier FRS.1 », care putea decola de pe un portelicopter, adica o nava de lupta dotata cu platforma pentru ridicarea si aterizarea aparatelor de zbor de pe mare.
Versiunile americane si engleze ale avionului cu decolare verticala “Harrier”, din anii ’90, s-au imbunatatit continuu, dar, din cauza costurilor de fabricatie foarte mari, guvernul Marii Britanii a decis, in octombrie 2010, sa taie alocarile bugetare cu aceasta destinatie. 70 de avioane Harrier au fost cumparate, in 2011, de USMC (United States Marine Corps), iar doua au fost expuse in muzee din Anglia. In lume, in afara de Marea Britanie si SUA, inca trei tari mai au in dotare avioane Harrier – Spania, India si Thailanda.
Din categoria avioanelor cu decolare verticala, din transportul civil, cel mai interesant model, la ora actuala, este Bell/Agusta BA609, conceput de compania americana Bell/Agusta Aerospace Company (BAAC). Aparatul bi-motor de tip “Tiltrotor” (« tilt » – « inclinatie », «Tiltrotor » insemnand «rotor convertibil ») este o combinatie intre un elicopter si un avion, fiind conceput sa se ridice de la sol ca un elicopter, iar in zbor, pe masura ce prinde viteza, rotoarele se inclina spre in fata, pana ating o pozitie orizontala, permitand un randament, in aceasta faza, asemanator cu al avioanelor.
Un asemenea avion poate sa atinga 500 km/ora, este mai silentios decat avioanele clasice, altitudinea de croaziera este dubla fata de cea a unui elicopter (adica de aproximativ 6 000 de metri). Primul zbor al unui astfel de avion a avut loc in 2003, iar aprobarea pentru productia de serie este preconizata pentru anul acesta, 2013. Deja BAAC a primit comanda pentru 80 de aparate, costul unuia singur (de 4 metri lungime, 1,5 metri latime si 1,42 metri inaltime, in care incap 6-9 pasageri), cu o viteza de decolare de 7,6 metri/s si cu o autonomie de zbor de 2000 de kilometri, fiind estimat la 20 de milioane de dolari.