Azi aici, mâine-n Focşani este o expresie frecvent folosită în limbajul colocvial, specific comunicării în viaţa de zi cu zi, care, de multe ori, apelează la formulări care să asigure funcţia expresivă şi funcţia poetică (estetică) a comunicării în astfel de împrejurări.
Sensul expresiei “Azi aici, mâine-n Focşani”, în varianta completă “Azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut”, se referă la persoane care nu sunt de încredere, care nu-şi respectă promisiunile, nu-şi ţin cuvântul, inventând tot felul de scuze, au un comportament superficial, schimbător.
Mai puţin cunoscută este însă originea acestei expresii. “Azi aici, mâine-n Focşani” este, la origine, replica unui personaj al lui I.L. Caragiale, Conul Leonida, din comedia “Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, farsă într-un act, publicată pentru prima dată în 1880, în revista “Convorbiri literare”.
Azi aici, mâine-n Focşani – “Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”
“Conul Leonida faţă cu Reacţiunea” are numai două personaje – Conul Leonida şi Coana Efimiţa, “consoarta” lui. El este un mic funcţionar la pensie, micul burghez rupt de realitate, confuz, lăudându-se in faţa nevestei cu opiniile sale politice si cu trecutul său, mereu de partea puterii. Vrea şi pensie şi leafă şi nu concepe “revoluţia” decât cu acordul autorităţilor: “Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?“
Ridicol, in halat şi în papuci, cu scufia de noapte pe cap, “la gura sobei”, îi povesteşte “consoartei” evenimentele politice de la “11/12 făurar”, “revoluţia” (în realitate, un tămbălău cu “steaguri, muzici şi chiote”) la care a participat şi el şi când, spune Leonida, cu emfază, “A căzut tirania! Vivat Republica!”.
Într-o astfel de noapte, gălăgia făcută afară de nişte cheflii îi face pe cei doi bătrâni să creadă că este “revoluţie”, se baricadează, vor să se ascundă în dulap, se tem că “reacţionarii” ştiu cât de mult a “luptat” Leonida pentru “republică” şi, probabil, vor să se răzbune. Dimineaţa, servitoarea îi lămureşte pe cei doi bătrâni că “Toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ: acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câţiva, se duceau acasă pe două cărări; era şi Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia şi trăgea la pistoale … obicei mitocănesc”. Nici vorbă de “revoluţie”.
“Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprânceană… azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!”
Într-un asemenea context, Leonida, incult şi rupt de realitate, povestindu-i consoartei, extaziate de superioritatea lui intelectuală, despre “Galibardi” (o stâlcire a numelui lui Giuseppe Garibaldi) , care “a băgat în răcori pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma”, îi explică Efimiţei ce admiraţie are el pentru acest erou “de giantă latină” şi pentru armata lui: “Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprânceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!”. Evident, ca intotdeauna, diferenţa intre aparenţă si esenţă, intre mijloace si scop, intre cauză si efect, la care se adaugă confuziile si incultura, generează efecte comice.
“Corul zgomotos al marii trăncăneli”…
Din limbajul comediilor lui Caragiale, dintr-o lume în care valoarea supremă este prostia, din “corul zgomotos al marii trăncăneli” (Mircea Iorgulescu), au rămas, în stilul colocvial, nenumărate alte expresii, unele utilizate de mult timp, preluate de scriitor din limbajul mahalalelor, conferindu-le popularitate, altele adaptate sau inventate, în spiritul personajelor sale: “A auzi câinii în Giurgiu” – „Să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap de auzea câinii în Giurgiu” (spune Jupân Dumitrache, în comedia “O noapte furtunoasă”), “A! Bibicule! Ai scos o femeie din minţi – femeie! Ochi alunecoşi, inima zburdalnică” (“D-ale carnavaluilui”), “Ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi din ţâţâni!” (“O scrisoare pierdută”), “Trai neneacă, pe banii babachii!” (“O noapte furtunoasă”), “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” (“O scrisoare pierdută”) etc.
