Bacalaureat 2020, examenul de final de liceu, în condiţiile acestui an, în care pandemia de COVID-19 şi starea de urgenţă au impus suspendarea intempestivă a cursurilor, îi pune pe elevi în situaţia de a acorda o şi mai mare atenţie pregătirii personale, pentru a suplini, prin mai mult studiu individual, orele de curs destinate recapitulărilor.
Venim în întâmpinarea acestei situaţii, oferind o serie de sugestii în legătură cu proba scrisă a examenului de Bacalaureat, la Limba şi literatura română, cu referire, în special, la Subiectul al III -lea – eseul – care va trebui să evidenţieze capacitatea oricărui absolvent de liceu de a face diferenţa între genuri şi specii literare, de a prezenta ideologii culturale/literare, stiluri, epoci etc., precum şi abilitatea de a interpreta o operă literară, apelând la strategii de analiză adecvate şi la un limbaj nuanţat, variat, cu argumente potrivite cu realitatea textului literar.
Pornim, de asemenea, de la premisa că operele literare din Programa de Bacalaureat au fost citite la momentul potrivit, de-a lungul celor patru ani de studiu, în funcţie de eşalonarea prevăzută de programa şcolară.
Literatura română pentru Bacalaureat 2020 – Scriitori canonici
Reamintim că Subiectul al III-lea, din cadrul probei de Limba şi literatura română, a examenului de Bacalaureat, care constă în realizarea unui eseu de minimum 400 de cuvinte, vizează un text studiat, aparţinând unuia dintre scriitorii/criticii/esteticienii canonici – Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Marin Sorescu.
În cazul autorilor canonici, operele pot să difere, în funcţie de alegerile făcute la clasă, de către profesor împreună cu elevii săi, sau în funcţie de manualul utilizat, alegeri care să respecte însă prevederile programei de Bacalaureat pentru Limba şi literatura română.
Acest articol îl vom consacra unuia dintre scriitorii canonici, din Programa de Bacalaureat, aparţinând perioadei postbelice – Nichita Stănescu – autor care se studiază în semestrul al doilea, în clasa a XII-a.
În general, când eseul vizează un text poetic, cerinţele, potrivit modelelor consacrate de subiecte de Bacalaureat, sunt de felul: “Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, in care să prezinţi tema şi viziunea despre lume/artă într-un text poetic studiat” sau „particularităţi ale unui text poetic studiat” etc.
Bacalaureat – Nichita Stănescu, “Lecţia despre cub”
Nichita Stănescu, scriitor din generaţia neomodernistă (aproximativ 1960 – 1980), perioadă care reprezintă o nouă vârstă a modernismului românesc, după cea interbelică, a înnoit fundamental lirica românească, dând cuvintelor (şi “necuvintelor”) o profunzime şi o prospeţime semantică pe care nu o mai cunoscuseră niciodată, metamorfozându-le în “laser lingvistic”, cum insuşi autorul mărturisea, îndreptat spre miezul rosturilor şi al lucrurilor:”Visez acel laser lingvistic/care să taie realitatea pe dinainte,/care să topească şi să străbată/prin aura lucrurilor” (“Necuvintele”).
O copleşitoare emoţie, o stare de graţie permanentă , o bucurie a “zborului”, a imponderabilităţii, nostalgia pentru “vârsta de aur a dragostei”, uimirea în faţa iubirii, o continuă predispoziţie ludică, prin care provoacă realul la metamorfoză, un drag de cuvinte cum nu s-a mai văzut, toate acestea definesc poezia lui Nichita Stănescu, de la primele volume – “Sensul iubirii” (1960), “O viziune a sentimentelor” (1964), până la “Necuvintele” (1969), “În dulcele stil clasic” (1970), “Opere imperfecte” (1979) etc.
Nichita Stănescu este o voce poetică inconfundabilă. Jocul lingvistic, abandonarea înţelesurilor obişnuite ale cuvintelor, neliniştea gândului, “libertatea de mişcare între concret şi abstract, real şi imaginar” (Ion Pop) sunt doar câteva repere pentru o operă care a îmbogăţit fundamental literatura română.
Sensul profund al existenţei este prins în cuvinte simple, dar libertatea pe care si-o asumă in raport cu sunetele, silabele, sensurile mai ales, trece dincolo de orice formulare previzibilă: “Ce este viaţa?/ Cum, ce este?/Este, pur şi simplu./Adică E, adică S, adică,T, adică E./Primul E mai vechi decât ultimul E./Atât.” (“Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă?”).
Poetul neomodernist are orgoliul creatorului care stăpâneşte lumea prin “necuvânt”: “Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte” (“Matematica poetică”), ci cu “necuvintele”, cele care poartă inţelesuri ascunse, “expresii care dau târcoale cuvântului, aspirând spre limbajul absolut” (Ştefan Augustin Doinaş).
Volumul “Opere imperfecte” (1979) se deschide cu poezia “Lecţia despre cub” şi se încheie cu “Lecţia despre cerc”, ambele poezii programatice (cu valoare de artă poetică), în care este surprinsă, cu mijloacele lirismului, relaţia dintre perfecţiunea aparentă a lumii materiale şi imperfecţiune, ca sursă constantă a frumosului – temă caracteristică literaturii şi artei moderne, în general.
De altfel, în creaţia lui Nichita Stănescu, “adevărul” şi “frumosul” sunt teme esenţiale, un “adevăr” care trebuie descoperit şi nu inventat şi “frumosul” care se naşte din imperfecţiune.
În plan simbolic, “cubul”, ca şi “pătratul”, în planul suprafeţelor, semnifică lumea materială şi ansamblul celor patru elemente (aer, apă, pământ, foc) şi se asociază cu stabilitatea, înţelepciunea, perfecţiunea, adevărul, eternitatea. “Împreună cu sfera, cubul simbolizează totalitatea terestră şi celestă, finită şi infinită, creată şi necreată, pe pământ şi în ceruri” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri). Altfel spus, în plan simbolic, “cubul” este un arhetip universal al vieţii, căruia îi corespund deopotrivă omul, creaţia, emoţia, cuvintele.
Discursul poetic, in “Lecţia despre cub”, se construieşte pe succesiunea mai multor gesturi care definesc actul creator, marcate prin verbe la indicativ, prezent: “Se ia o bucată de piatră,/ se ciopleşte cu o daltă de sânge,/se lustruieşte cu ochiul lui Homer,/se răzuieşte cu raze/până cubul iese perfect./După aceea se sărută de numărate ori cubul/cu gura ta, cu gura altora/şi mai ales cu gura infantei./După aceea se ia un ciocan/şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului”.
Aceste verbe (“se ia”, “se ciopleşte”, “se lustruieşte” etc.) sugerează o situare în temporalitate, o transformare continuă a “pietrei” (a materiei brute), “până când cubul iese perfect”.
Instrumentele asociate verbelor se află, de asemenea, într-o progresie semnificativă. “Dalta de sânge” face trimitere la componenta biologică a arhetipului, “ochiul lui Homer” reprezintă cunoaşterea (una interiorizată, profundă), “razele” – lumina şi vitalitatea, ordinea în care apar marcând participarea deopotrivă a raţiunii şi a sentimentelor în obţinerea perfecţiunii.
Sărutul “cu gura ta, cu gura altora/şi mai ales cu gura infantei” fixează simbolic momentul în care creaţia perfectă intră în lume, în profan, de aceea creatorul optează pentru un gest insolit: “După aceea se ia un ciocan/şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului”. Ideea distrugerii arhetipului este semnul unei discontinuităţi, care face posibilă perpetua căutare a artistului. În planul concretului rămâne nostalgia perfecţiunii: “Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/- Ce cub perfect ar fi fost acesta/de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”.
Ca în întreaga operă stanesciană, şi în “Lecţia despre cub”, limbajul poetic, aşezat in versuri libere, nu se bazează, în primul rând, pe conotaţie, ci pe mutaţii de sens, pe corelaţii aparent imposibile, imaginarul liric transmiţând, în asamblu, aventura spirituală a căutării sinelui.
Mesajul indirect al poeziei se referă şi la faptul că singurul care înţelege faţa ascunsă a lucrurilor este Poetul (Creatorul), pentru că trăieşte nostagia perfecţiunii iniţiale, cosmice, gestul său creator fiind un “joc secund” imperfect.
“Cubul”, ca simbol, dincolo de semnificaţiile consacrate, poate desemna şi două ipostaze posibile ale poeziei, în general: una, poezia “artificială”, perfect şlefuită formal, accesibilă gustului comun şi, pe de altă parte, poezia modernă, “imperfectă”, problematizantă, filosofică, densă în semnificaţii (“cubul” cu “un colţ sfărâmat”), pentru care optează şi Nichita Stănescu.
Substantivul “lecţie”, din titlul poeziei, vizează valoarea de artă poetică a acestui text, în sensul că exprimă (ca orice poezie programatică) ideile, convingerile autorului despre modul în care trebuie să fie o creaţie literară, conţinând sugestii importante despre temele şi motivele recurente din opera scriitorului. În acelaşi timp, cuvântul “lecţie” trimite şi la o relaţie fundamentală, obligatorie, între poet şi cititor.
Poezia neomodernistă stănesciană a marcat, în mod categoric şi inconfundabil, literatura românească, a deschis drumuri noi, prin apelul la “necuvânt”, prin “lupta” continuă cu înţelesurile obişnuite ale cuvântului, prin nelimitarea gândului, prin ceea ce criticul literar Eugen Simion numea “poezia poeziei” şi pentru că “Poezia nu e numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii” (Nichita Stănescu).
Nota bene!
Nota bene! Textul de mai sus oferă câteva repere de analiză şi de interpretare a unui text poetic aparţinând lui Nichita Stănescu, pe care un absolvent de liceu le poate valorifica, într-o manieră personală, într-un eseu (Subiectul al III-lea), din cadrul probei la Limba şi literatura română, a examenului de Bacalaureat, având grijă ca lucrarea să cuprindă, într-o ordine coerentă:
- încadrarea textului într-o perioadă/direcţie literară/curent literar (după caz) ;
- prezentarea unor idei/imagini poetice semnificative (în cazul de faţă, pentru o artă poetică neomodernistă);
- prezentarea unor elemente de compoziţie şi limbaj (aspecte tematice, motive literare, secvenţe lirice, elemente formale etc.);
- o concluzie relevantă, în acord cu cerinţa formulată.
Dacă, potrivit normelor pentru Bacalaureat, pentru conţinutul eseului, se acordă 18 puncte (din totalul de 30 de puncte), 12 puncte se acordă pentru existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct.