Pe întregul Imperiu Roman băile erau prezente pentru spălare și relaxare. Adesea complexele cu băi erau uriașe și includeau multe camere ce ofereau diferite temperaturi, piscine, locuri pentru citit, relaxare și socializare. Băile romane au avut și un rol important în evoluția arhitecturii, oferind primele structuri de tip dom din arhitectura clasică.
Băile publice erau o caracteristică a orașelor antice din Grecia, dar acestea erau mult mai mici și simple. Romanii au extins conceptul pentru a încorpora o diversitate de facilități, astfel încât băile au devenit comune chiar și în cele mai mici orașe.
Pe lângă băile publice accesibile tuturor cetățenilor, cei mai bogați romani aveau propriile băi în casele lor și chiar și legiunile romane aveau construite propriile piscine atunci când se aflau în campanie.
Cu toate acestea, complexele au luat dimensiuni monumentale în orașele cele mai mari, unde aveau foarte multe coloane, arcuri largi și cupole. Băile erau construite din milioane de cărămizi de teracotă iar finisările erau foarte elaborate, podelele fiind acoperite cu mozaic fin, pereții cu marmură, iar în interior erau adăugate statui decorative.
Băile erau deschise tuturor, acestea fiind locul unde statutul nu conta deoarece taxele de la intrare erau foarte mici. Acest lucru se întâmpla deoarece era promovată curățenia corporală ca modalitate a păstrării sănătății. Ele se deschideau în general în jurul prânzului și se închideau la apusul soarelui iar la unele ocazii precum sărbătorile publice intrarea era liberă.
Primele băi nu aveau un grad ridicat de planificare și de cele mai multe ori erau un ansamblu de structuri inestetice. În jurul primului secol structurile băilor deveniseră simetrice și armonioase. Pentru încălzire erau folosite sisteme sofisticate precum încălzirea prin pardoseală. Această idee nu era una nouă, fiind folosită inițial de greci, dar tipic romanilor, aceștia au luat ideea și au îmbunătățit-o pentru o eficiență maximă.
Focul imens din furnale trimitea aer cald pe sub podeaua ridicată, care se afla pe piloni de piatră solidă. Podeaua era acoperită cu bucăți de gresie de 60 de centimetri grosime care mai apoi erau acoperite cu mozaic decorativ.
La fel, aerul cald putea fi trimis și prin introducerea unor tuburi rectangulare prin pereți. Mai mult decât atât, folosirea sticlei pentru ferestre începând cu secolul întâi a dus la o mai bună reglare a temperaturii prin faptul că permitea soarelui să adauge propria căldură.
Cantitatea foarte mare de apă necesară băilor era furnizată prin intermediul unor apeducte special construite și mai apoi era administrată prin intermediul unor rezervoare uriașe. De exemplu, una dintre cele mai mari băi din Roma putea avea 20.000 de m^3. Apa urma apoi să fie încălzită în cazane mari montate peste furnale și adăugată în piscine prin intermediul unor conducte de plumb.
În topul celor mai frumoase băi le putem include pe cea de la Lepcis Magna, Băile lui Dioclețian din Roma și Băile Antonine din Cartagina. Băile lui Caracalla din sudul Romei sunt cele mai bine conservate și depășite ca mărime doar de Băile lui Traian.
Băile lui Caracalla au fost și cele mai luxoase și somptuoase băi construite vreodată. Dimensiunile complexului erau uriașe, având o înălțime de 30 de metri și acoperind o suprafață de 337×328 metri; avea o capacitate de 8.000 de vizitatori. Complexul avea o piscină olimpică și un caldarium, două biblioteci, o fântână și chiar o cascadă.
Luxul și somptuozitatea se reflectau prin pereții acoperiți cu granit și marmură, tavanul cu mozaic din sticlă care reflecta lumina de la piscină și două fântâni de 6 metri întălțime; la etaj se găsea o terasă. Băile erau încălzite de 50 de furnale care ardeau tone de lemn în fiecare zi. Remarcabil este faptul că pe lângă zidurile impunătoare ce acum se află în ruină, se mai găsesc multe camere care conțin podelele de mozaic originale și fragmente mari au supraviețuit și din etajele superioare. Imaginile descriu scene cu creaturi marine mitice și pești.
Băile și nevoia de a crea camere mai aerisite cu tavane înalte au dus la dezvoltarea domurilor. Cel mai vechi dom roman ce a supraviețuit se află la Băile Stabian din Pompei și datează din jurul secolului al II-lea Î.Hr.
Dezvoltarea betonului a permis construirea unor pereți nesusținuți și a devenit o caracteristică utilizată la scară largă în multe clădiri publice și în mod special în construcția basilicilor. Chiar și în perioada modernă influența băilor romane este văzută în decor și arhitectură. Elemente de arhitectură ale băilor romane continuă să influențeze arhitecții și designerii din întreaga lume iar ca exemplu elemente arhitecturale ale Băii lui Caracalla au fost copiate și redate perfect atât în Gara din Chicago, cât și în cea din Pennsylvania.
