Cele mai frumoase locuri le descoperi din întâmplare, iar de asta m-am convins încă o dată când am trecut pe lângă Palatul Muzicii Catalane (Palau de la Musica Catalana) din Barcelona, o clădire cu decoraţiuni voluminoase, construită în acelaşi stil modernist catalan, care se remarcă prin grupul de sculpturi poziţionat exact într-unul din colţuri.
Partea inferioară a zidurilor este împodobită cu mozaicuri colorate, care îmbracă o parte din coloanele roşcate, masive, ale clădirii. Construcţia are şi o porţiune mai modernă, cu faţada din sticlă, însă aceasta comunică foarte bine cu explozia de forme din cealaltă parte, într-un joc al contrastelor.
Palatul Muzicii Catalane, în prezent sală de concerte, a luat naştere în perioada 1905 – 1908, fiind proiectat de către arhitectul Lluis Domenech i Montaner. De-a lungul timpului a trecut prin ceva lucrări de restaurare şi exindere, iar acum primeşte pe porţile sale peste 500.000 de persoane pe an, care participă la diferite concerte.
Decoraţiunea îi aparţine sculptorului Miguel Blay şi poartă denumirea de „Cântecul popular catalan” (La cancion popular catalana). Aceasta cuprinde elemente din mai multe surse, inclusiv modele inspirate din arhitectura tradiţională spaniolă şi cea arabă. Înfăţişează un personaj masculin, sprijinindu-se mândru de spada sa, iar dedesubt o figură feminină, arcuită pe marginea zidului, înconjurată de un grup ce cuprinde mai multe tipologii: marinari, agricultori, bătrâni, copii, persoane din înalta societate – pe scurt, un simbol al faptului că Palatul Muzicii este deschis tuturor. Pe lângă sculptură, faţada se mândreşte cu arce şi coloane acoperite cu bucăţi de ceramică, ieşite în afară ca şi cum ar fi oferite străzii.
De la Palatul Muzicii Catalane am pornit pe o străduţă spre Arcul de triumf (Arc de Triomf), situat pe un bulevard larg, bogat în verdeaţă, mărginit de felinare cu o siluetă interesantă, asemănătoare unor macarale. Construcţia a fost realizată în secolul al XIX-lea, de către arhitectul Josep Vilaseca i Casanovas, cu scopul de a servi drept intrare pentru Expoziţia Internaţională din anul 1888, desfăşurată în zonă. Arcul este construit din cărămidă roşie, în stil neo maur, având o înălţime de circa 30 de metri şi fiind împodobit pe ambele părţi cu sculpturi din piatră şi plăci decorative. Friza frontală înglobează sculptura Barcelona rep les nacions („Barcelona salută naţiunile”), de Josep Reynes, în timp ce în partea cealaltă se află o lucrare a lui Josep Llimona ce prezintă acordarea de premii participanţilor la Expoziţia Internaţională. Pe laturile arcului sunt reprezentate alegorii ale industriei şi agriculturii, realizate de Antoni Vilanova, şi simboluri ale comerţului şi artelor, create de Torcuato Tasso.
Mi-a plăcut nuanţa roşcată a arcului de triumf, datorită ei are un aer mai vesel decât cel din Paris, de exemplu, care pare mai sobru. În acea după-amiază de iarnă, lumina cădea caldă pe zidurile roşii, îndulcind şi mai mult aspectul construcţiei, iar palmierii din jur şi felinarele cochete făceau ca totul să pară şi mai elegant. Cu toate acestea, Arc de Triomf din Barcelona rămâne o construcţie solemnă, care îşi îndeplineşte foarte bine rolul comemorativ. În centrul arcului iese în evidenţă stema spaniolă, flancată de doi lei şi având deasupra o coroană, iar în colţurile coloanelor se decupează albe siluete feminine înaripate reprezentând gloria.
Şi pentru că tot mă aflam în zonă, iar vremea era incredibil de frumoasă, am continuat să merg pe jos, pe Passeig de Lluis Companys, spre Parc de la Ciutadella. Arcul se află chiar la debutul acestei artere de promenadă, iar plimbarea mi-a priit, căci pe drum am putut admira şi alte modele interesante ale arhitecturii catalane.
Parcul Ciutadella este un spaţiu deschis, aerisit, însă destul de populat, atât de turişti, cât şi de localnici. A fost amenajat la jumătatea secolului al XIX-lea, iar în prezent ocupă o suprafaţă de 280.000 de metri pătraţi şi cuprinde o grădină zoologică, Palatul Parlamentului Cataloniei, un lac, muzee şi o fântână uriaşă.
Fântâna este însoţită de un fel de arc triumfal şi poartă denumirea de „Cascada”. Se află amplasată în partea de nord a parcului, fiind inaugurată în anul 1881. La acel moment era destul de simplă, fapt care a stârnit nemulţumirea opiniei publice. Elementele decorative au fost adăugate şapte ani mai târziu, cu ocazia aceleiaşi Expoziţii Internaţionale. Proiectul fântânii îi aparţine lui Josep Fontsere, cel care s-a ocupat şi de amenajarea parcului, iar la realizare el a fost ajutat şi de către Gaudi, la acea vreme un simplu student necunoscut. Realizată în stil baroc, fântâna este inspirată după celebra Fontana di Trevi din Roma şi decorată de o serie de figuri mitice. Lei înaripaţi înconjoară fântâna, iar în centrul său, pe o scoică, se află o statuie a lui Venus, în timp ce în partea superioară a arcului iese în evidenţă carul aurit al Aurorei. Privind fântâna, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că are ceva de-a face cu Fontana di Trevi. Şi aici există câţiva cai la baza ansamblului, însă în rest nu mi s-a părut că ar semăna. În schimb, carul aurit mi-a amintit de Il Vittoriano, uriaşul monument din capitala Italiei, care se zăreşte din aproape orice punct al cetăţii eterne. Revenind la Cascada, pot spune că a fost o apariţie interesantă în peisajul parcului; m-am oprit să observ mai bine creaturile fantastice cu care este împodobită. De sub scoica pe care tronează Venus curgeau câteva şiroaie de apă, coborând uşor pe muşchiul verde. Mi-a plăcut fântâna, dar mai ales jocul de raze care se împletea cu ea, ca şi cum s-ar fi aflat sub lumina reflectoarelor.
În parc am văzut chiar şi portocali, cu fructele colorate atârnând grele printre frunzele verzi. Iar asta, în miez de iarnă!
Am urmat în tihnă aleile largi ale parcului până când am ajuns la Grădina Zoologică, unde era ceva lume aşteptând să intre. Arborii înverziţi din parc mi-au trezit interesul pentru şi mai multă vegetaţie, aşa că m-am îndreptat spre Grădina Botanică, despre care citisem în ghidul primit la hotel. Am trecut printr-un alt spaţiu verde, un parc destul de pustiu, situat undeva la înălţime.
Cerul era foarte schimbător, iar la un moment dat norii se înghesuiseră deasupra mea şi doar în depărtare se mai vedeau razele soarelui, astfel că am avut ocazia să surprind câteva instantanee spectaculoase, cu formele caselor şi copacilor ieşind în evidenţă pe fundalul alb-sur al cerului.
Grădina Botanică din Barcelona (Jardi Botanic de Barcelona) se află pe colina Montjuic şi a fost deschisă în anul 1999, după opt ani de amenajare. Se află amplasată exact în spatele Stadionului Olimpic, iar datorită poziţionării sale oferă o privelişte frumoasă asupra împrejurimilor. Grădina ocupă o suprafaţă de 14 hectare, împărţită în mai multe sectoare cu plante provenind din regiuni cu climă mediteraneană de pe tot globul: Africa de Sud, Australia, Chile, California, Africa de Nord şi bazinul Mării Mediterane. Deşi clima este asemănătoare, flora din zonele respective este foarte variată, aşa cum aveam să aflu plimbându-mă pe aleile grădinii, printre plante de tot felul, unele mai ciudate ca altele.
Grădina este bine structurată şi foarte ordonată, astfel că se parcuge uşor. Totuşi, mi-ar fi plăcut ca aleile să nu fie asfaltate, pentru mai multă autenticitate şi sălbăticie. Chiar şi aşa, senzaţia de a fi teletransportat într-o altă lume a fost extrem de vie. Am fost prinsă cu totul de peisaj, aşa că n-am făcut cine ştie ce fotografii la plantele bizare pe care le-am văzut, mai ales că la un moment dat a început şi o ploaie uşoară. Partea bună a fost că, după acest scurt „duş”, am văzut un curcubeu graţios pe cerul încă înnorat, iar mai târziu am asistat la un apus de vis peste clădirile din oraş, privit de după palmierii verzi. Această experienţă mi-a trezit apetitul pentru grădini, aşa că am început să fiu interesată de astfel de spaţii, iar în mai toate oraşele mari unde am fost ulterior am avut pe listă grădinile botanice.
În Barcelona am avut întâlnire şi cu un alt artist celebru al Spaniei: Salvador Dali. Am descoperit întâmplător o expoziţie cu lucrări de-ale sale şi am decis să o vizitez, căci auzisem multe despre el şi de mustăţile sale inconfundabile. Expoziţia includea picturi, schiţe şi statui, destul de variate ca stil. Reprezentant al suprarealismului, Dali s-a remarcat nu doar prin operele sale, ci şi prin personalitatea excentrică, cu accente megalomanice, datorită căreia a fost extrem de popular, aflându-se mereu în atenţia publicului. În mintea mea, numele său era asociat cu ceasurile topite din „Persistenţa memoriei” sau cu „Metamorfoza lui Narcis”, însă la această expoziţie am văzut şi ceva schiţe lucrate în tuş, unele destul de simple, realizate pur şi simplu prin stropirea sau pătarea hârtiei.
Picturile sale descriu forme ce par extrase violent din subconştient, fluide, cu efecte iluzioniste, dând naştere unor adevărate filme SF pe pânză. „Creativitate fără limite” este mesajul pe care mi l-a transmis acest personaj, un pic cam exagerat pentru gustul meu, însă de admirat pentru îndrăzneala cu care şi-a manifestat spiritul artistic. Se potriveşte de minune cu personalitatea efervescentă a Barcelonei.
Despre revelion nu e nimic de povestit, din simplul motiv că m-a prins… dormind. Ei bine, da, după o zi lungă de cutreierat pe străzile Barcelonei, n-am mai rezistat să aştept miezul nopţii, aşa că am adormit buştean. Nu mi-a părut rău, ba dimpotrivă, m-am convins că e o sărbătoare ce nu are cine ştie ce semnificaţie pentru mine şi o pot neglija fără probleme. M-am bucurat, în schimb, de o vacanţă bogată, cu tuşe artistice îndrăzneţe şi mult soare, adică o escapadă ideală de iarnă.
