Dintre atracţiile „must visit” ale Barcelonei, am ajuns şi în Parcul Guell, un fel de carte de vizită a celebrului Antoni Gaudi. Situat pe colina Carmel, parcul a fost creat în perioada 1900 – 1914, fiind deschis pentru public de-abia în anul 1926. Se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO din 1984 şi este format din grădini şi elemente arhitectonice deosebite.
Numele său provine de la Eusebi Guell, un influent om de afaceri catalan, care i-a încredinţat lui Gaudi misiunea de a realiza planurile de dezvoltare ale unui complex rezidenţial pentru familii înstărite. Terenul achiziţionat de Guell se afla într-o zonă mai izolată a Barcelonei, astfel că au fost ridicate doar două case, iar proiectul său nu s-a bucurat de prea mare succes. Nu acelaşi lucru se poate spune astăzi despre Parcul Guell, vizitat zilnic de mii de turişti, impresionaţi de aspectul său extravagant.
Parcul este un exemplu reprezentativ pentru faza naturalistă de creaţie a lui Gaudi, perioadă în care artistul şi-a perfecţionat stilul caracteristic, inspirat de formele naturii. Gaudi şi-a dezvoltat o manieră originală de a reprezenta volumele şi spaţiile, prin structuri volptuoase, fluide. În proiectarea parcului, Gaudi s-a folosit de o simbolistică bogată, astfel că spaţiul poate fi considerat ca un fel de manifest al artistului, ce prezintă opiniile sale legate de politică, religie şi viaţă, în general, presărate cu o notă de mister. Parcul Guell pare desprins din basme, recreând o lume fantastică, în care căsuţe cu aspect de turtă dulce se îmbină cu vegetaţia bogată, platforme vaste, aerisite şi alte construcţii extrem de creative. Pe scurt, un parc de distracţii artistic, care-ţi provoacă imaginaţia şi te face să te gândeşti la ce se ascunde dincolo de formele rotunjite, pline de dinamism.
Zidurile parcului sunt realizate din piatră rustică, acoperită cu plăci de ceramică şi medalioane ce menţionează numele „Parc Guell”. Porţile de fier, în formă de frunze de palmier, nu făceau parte din planul original, fiind adăugate ulterior. De o parte şi de alta a intrării principale se află două construcţii bizare, cu acoperişuri spectaculoase, realizate din dale ceramice catalane, ornamentate cu un mozaic de cioburi colorate („trencadis”). De la poartă sunt vizibile două şiruri de trepte, flancate de pereţi ce formează două terase, sub care se deschid un fel de grote.
Treptele sunt păzite de o salamandră multicoloră, mozaicată, cunoscută sub numele de „el drac” (dragonul), care a devenit simbolul Parcului Guell. În jurul ei se îmbulzesc o mulţime de turişti, dornici să aibă o amintire cu „gazda” simpatică a parcului. Mi-aş fi dorit să imortalizez dragonul de aproape, însă am renunţat repede la această idee din cauza aglomeraţiei. Părea că toată Barcelona s-a strâns pe treptele parcului, iar în unele zone era atât de multă îmbulzeală, că n-aveai loc să arunci un ac.
Am urcat cu grijă scările şi m-am aflat în faţa unei noi capodopere a lui Gaudi – o esplanadă largă, numită Teatrul Grec, datorită coloanelor inspirate din arhitectura teatrelor antice. Spaţiul fusese proiectat pentru a fi piaţa ansamblului rezidenţial dorit de Guell. Plafonul este format din mici cupole decorate cu mozaicuri din cioburi colorate, create de Josep Maria Jujol, unul dintre asistenţii lui Gaudi. Cele 84 de coloane în stil doric susţin un acoperiş masiv, ondulat, ce formează un nou nivel, şi anume o terasă cu bănci. Acestea sunt decorate în acelaşi stil ca şi salamandra, din piese mici şi colorate de ceramică smălţuită, formând un mozaic creativ, ca un fel de pictură modernă. Băncile-acoperiş au fost elementul care mi-a plăcut cel mai mult din întreg parcul, iar unduirea lor elastică, sclipind sub razele soarelui, mi-a dat un sentiment încântător de relaxare. Stând cu faţa spre căldură, m-am simţit şi eu ca o şopârlă leneşă, fără nicio grijă din lume.
Pe atunci nu eram cuprinsă de febra panoramelor (şi nici de cea a fotografiilor), însă am admirat cu uimire Barcelona întinzându-se la poalele colinei Carmel, răsfăţată de razele unui soare generos de iarnă.
Privit din Parcul Guell, oraşul arată ca un joc de cuburi şi turnuri ce se pierde în mare. De aici de sus se vede şi cât de uriaşă este biserica Sagrada Familia, concurând la înălţime cu blocurile moderne răsfirate prin oraş. Înconjurată de macarale şi susţinută de schele, construcţia mi s-a părut ciudată, impresionantă, fără a fi neapărat reuşită. Asta de la exterior, în interior n-am reuşit să ajung. Sunt curioasă cum va arăta când va fi terminată, însă am senzaţia că acest lucru nu se va întâmpla prea curând. Se zice că va fi finalizată în 2026, când se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Gaudi, creatorul său.
Construcţia bisericii a început în anul 1882, Gaudi devenind responsabil de acest proiect un an mai târziu, când a schimbat planul, adaptându-l stilului său artistic propriu. Gaudi a reinterpretat stilul gotic într-o manieră originală, îmbinându-l cu elemente de Art Nouveau şi forme inspirate din natură. Deşi ultimii ani din viaţă şi i-a dedicat construcţiei bisericii, la moartea sa, în anul 1926, Sagrada Familia se afla încă într-un stadiu incipient: lucrările erau avansate la mai puţin de 25%. Ridicarea lăcaşului de cult a progresat lent, fiind finanţată din donaţii private şi suferind de pe urma războiului civil din anul 1936, în timpul căruia au fost distruse anumite părţi ale construcţiei. Aspectul actual reprezintă o reconstituire a planurilor iniţiale, dar şi o adaptare modernă. Deşi neterminată, Sagrada Familia se numără printre cele mai vizitate monumente din Spania. Pe lângă acest monument, alte şase lucrări aparţinând lui Gaudi au fost incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO: Parcul Guell, Palatul Guell, Casa Mila, Casa Vicens, Casa Batllo şi Cripta din Colonia Guell.
Mi-a părut rău că n-am avut vreme să vizitez cele două clădiri celebre realizate de Gaudi, Casa Mila şi Casa Batllo, însă m-am lăsat descurajată de cozile imense care se întindeau în faţa intrării de fiecare dată când am trecut pe acolo. Am mers pe lângă ele, admirând din afară decorurile luxuriante şi formele sinuoase, vegetale, rod al imaginaţiei creatoare a lui Gaudi. Am văzut ulterior ceva fotografii şi acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că ar fi meritat aşteptarea.
Casa Batllo, situată în centrul Barcelonei, a fost remodelată în 1904 de celebrul artist în stilul său inconfundabil, astfel că o clădire obişnuită s-a transformat într-o bijuterie arhitecturală. I se mai spune şi Casa Oaselor, datorită aspectului său. Ferestrele de formă ovală, împodobite cu vitralii, par extrem de fluide, decupându-se din faţada abundent decorată. Zidul este ornamentat cu un mozaic colorat, realizat din bucăţi de plăci ceramice, iar în tot acest joc de onduleuri nu există aproape deloc unghiuri ascuţite, ci doar margini care se conturează moi, curgătoare, ca într-un tablou suprarealist. Acoperişul este arcuit şi seamănă cu spatele unui dragon. Într-o parte se înalţă un mic turn în formă de cruce, simbolizând suliţa sfântului Gheorghe, patronul Cataloniei.
Cealaltă capodoperă a lui Gaudi, Casa Mila sau La Pedrera, a fost construită la începutul secolului XX, la iniţiativa omului de afaceri Pere Mila i Camps şi a soţiei sale, Roser Segimon i Artells. La acea vreme, a stârnit controverse din cauza aspectului său îndrăzneţ. Casa Mila este formată din două clădiri, organizate în jurul a două curţi interioare. În total, are nouă niveluri (subsol, parter, mezanin, cinci etaje şi pod), fiecare cu câte 1.323 de metri pătraţi. Curbele sunt elementul dominant al clădirii, atât la exterior, cât şi la interior. Faţada ondulată şi balcoanele din fier forjat răsucit au fost proiectate în mare parte de Josep Maria Jujol, arhitect care a colaborat îndeaproape cu Gaudi. Partea superioară a clădirii este prevăzută cu mici ferestre tip hublou, iar pe acoperiş se află ventilatoare, coşuri de fum şi scări, transformate în adevărate sculpturi moderne, care au şi o funcţie estetică, nu doar una practică. Datorită acestor elemente, acoperişul pare decupat dintr-un film ştiinţifico-fantastic. Inclusă pe lista monumentelor UNESCO în anul 1984, Casa Mila serveşte în prezent ca sediu al Fundacio-Catalunya La Pedrera, care se ocupă de gestionarea expoziţiilor şi activităţilor din acest spaţiu. Nu mi s-a părut atât de impresionantă ca Batllo, probabil şi din cauză că are o nuanţă simplă, alb-cenuşie, fără pete de culoare. Cu toate astea, m-am oprit ceva vreme în faţa ei, încercând să desluşesc formele balcoanelor, ce par nişte crengi arse, dureros contorsionate.
