Când eram prin generală, aveam un dicţionar român-francez pe coperta căruia era reprezentat Castelul Bran, alături de o biserică mare şi albă (din Franţa, am presupus eu). Deşi nu ştiam cum se numeşte, imaginea ei mi-a rămas în minte, iar mai târziu am aflat că era vorba despre bazilica Sacre Coeur. Nu credeam atunci că voi ajunge vreodată să admir de aproape această construcţie impunătoare, care-ţi ia ochii pur şi simplu prin albul strălucitor, din vârful colinei semeţe unde este amplasată.
Anul acesta am avut prima mea întâlnire cu Parisul, un oraş care nu mai are nevoie de nicio introducere. Povestită, filmată, fotografiată, înregistrată, capitala Franţei este renumită în toată lumea pentru romantismul ei, iar în fiecare an peste 25 de milioane de turişti bat la pas străduţele ei cochete şi savurează vinuri, brânzeturi, clătite sau macarons în timp ce privesc uluiţi la monumentele fascinante.
Vacanţa mea la Paris a fost una foarte scurtă: un weekend şi două jumătăţi de zi, adică vreo trei zile, dacă tragem linie, aşa că nu mi-am propus să vizitez multe obiective turistice. Am zis să las viteza de-o parte şi să mă bucur fără grabă de fiecare colţişor al acestui oraş minunat. Sunt însă câteva locuri unde mi-am dorit din tot sufletul să ajung, iar la majoritatea am şi reuşit. Pe listă se afla, desigur, şi biserica Sacre Coeur.
Bazilica Sacre Coeur din Montmartre reprezintă unul dintre simbolurile Parisului, alături de mult mai celebra catedrală Notre Dame. Se află pe culmea unui deal, astfel că domul ei oferă o panoramă asupra oraşului – un motiv în plus pentru a o vizita.
Sâmbătă se anunţa o zi frumoasă încă de dimineaţă. De cum am deschis geamul, am fost întâmpinată de o lumină caldă, semn că toamna s-a mai îndulcit şi este dispusă să „colaboreze” la vacanţa mea. Am răsuflat uşurată, bucuroasă că nu trebuie să car umbrela după mine sau, mai rău, să fac slalom printre bălţi.
Cazarea am avut-o la un hotel de pe lângă Place de la République, o zonă destul de bună şi relativ aproape de centru, aşa că am circulat mai mult pe jos şi mai puţin cu metroul, iar drumul spre biserică l-am parcurs tot cu ajutorul picioarelor. După un mic dejun consistent, am pornit spre Sacre Coeur cu zâmbetul pe buze şi harta-n buzunar.
A fost destul de uşor de reperat. Din Place de la République, am luat-o pe bulevardul Magenta, admirând în continuu clădirile elegante de pe ambele părţi ale străzii, decorate cu obloane.
Am trecut pe lângă Gare du Nord şi Gare de l’Est, pe care dacă nu le-aş fi văzut notate pe hartă ca atare, nici n-aş fi spus că e vorba de nişte gări, privind la cum arată. Arhitectura lor m-a dus cu gândul la nişte biserici impresionante, cu ferestre mari de sticlă, împodobite cu statui şi coloane. N-am intrat în interior şi din câte ştiu zona nu e foarte sigură, însă aspectul exterior al acestor clădiri este în ton cu eleganţa oraşului.
Pe drum, am făcut un mic popas la biserica Saint Laurent, o construcţie în stil gotic, ca multe dintre lăcaşurile de cult ale Parisului. Interiorul nu mi s-a părut prea diferit de cel al altor biserici gotice, însă am remarcat, într-un colţ, un grup statuar interesant, deşi cam deteriorat.
Am ieşit din biserică şi am mers mai departe. În scurt timp, am făcut însă o nouă oprire, căci am zărit o piaţă adăpostită într-un fel de hală. Deşi numai ce mâncasem, gândul la bunătăţile franţuzeşti m-a ademenit ca un magnet într-acolo, astfel că în scurt timp îi treceam pragul. Înăuntru, am dat peste un mic rai al brânzeturilor şi al fructelor de mare, alături de alte delicatese cum numai francezii ştiu să facă. Mi-era poftă de un peşte, dar cum la hotel nu aveam unde să-l gătesc, mi-am propus să cumpăr şi să pregătesc unul imediat ce mă întorc acasă la Bucureşti. Până la urmă, nu am cumpărat nimic de pe tarabele cu marfă atât de apetisantă, gândindu-mă că voi savura mai târziu, în Montmartre, un prânz pe cinste.
După altă bucată de drum parcursă, bazilica s-a ivit în faţa mea, în toată splendoarea, cu albul său decupat frumos pe cerul albastru, nepătat de nori. Părea o ceată de îngeri ridicându-se spre văzduh.
Decizia ridicării acestui lăcaş de cult a fost luată în anul 1870, în urma înfrângerii militare suferite de către Franţa în faţa Prusiei, în semn de penitenţă şi speranţă. Competiţia de proiecte s-a desfăşurat în perioada februarie – iunie 1874, iar câştigătorul a fost arhitectul francez Paul Abadie. Până la finalizarea bisericii, acestuia i-au succedat alţi cinci arhitecţi la conducerea lucrărilor.
Spre deosebire de bisericile gotice ale Evului Mediu, ca Notre Dame, Sacre Coeur este realizată în stil romanic – bizantin, fiind inspirată de biserica Sf. Front din Perigueux, Dordogne, o construcţie în stil romanic cu mai multe domuri.
Ridicarea bisericii Sacre Coeur a început în anul 1875 şi s-a finalizat în 1914, însă din cauza Primului Război Mondial a fost consacrată de-abia în 1919, pe 16 octombrie. Biserica a fost dedicată Inimii Preasfinte a lui Isus, un cult care a câştigat în popularitate după anul 1873.
Bazilica are o lungime de 85 de metri şi o lăţime de 35 de metri şi este realizată din travertin, provenit din cariera Château-Landon din Seine et Marne. Datorită acestui material care exclude calcitul, nuanţa bisericii rămâne albă, nefiind alterată de poluare sau alte elemente naturale. Aşa se explică deci culoarea sa strălucitoare.
Deasupra porticului de la intrare, sunt amplasate două statui ecvestre din bronz, proiectate de către sculptorul Hippolyte Lefebvre, reprezentându-i pe Ioana d’Arc şi pe regele Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic), doi sfinţi-simbol ai Franţei. Absida este decorată cu un mozaic de 480 de metri pătraţi, cel mai mare din Franţa. Acesta a fost realizat la începutul secolului al XX-lea de către artistul francez Luc-Olivier Merson şi îl reprezintă pe Isus Mântuitorul. Primele vitralii ale bisericii datează din perioada 1903 – 1920, însă în timpul celui ce-al Doilea Război Mondial au fost distruse, fiind înlocuite, ulterior, în anul 1946.
Domul veghează asupra Parisului de la o înălţime de 200 de metri deasupra Senei, iar de aici se pot vedea atât oraşul, cât şi împrejurimile sale, până la o distanţă de 50 de kilometri. Reprezintă al doilea cel mai înalt punct din capitala Franţei, după turnul Eiffel.
Am urcat treptele ce duc la biserică, oprindu-mă la fiecare platformă pentru a admira priveliştea oraşului, deşi soarele bătea fix din faţă, un cadru nu tocmai prielnic fotografiilor. Deşi era destul de devreme, se strânseseră destui turişti, veniţi să admire această bijuterie arhitecturală. Din peisaj nu lipseau nici cântăreţii stradali, mai mult sau mai puţin profesionişti, precum şi vânzătorii gata să o ia la fugă cum ar fi simţit miros de poliţie. Întinse pe cearşafuri, la soare, zăceau genţi „de firmă”, turnuleţe de toate mărimile şi berete a la Gavroche, aşteptând cu nerăbdare cumpărătorii care întârziau să apară. Am trecut de acest cadru pestriţ şi am ajuns mai aproape de biserică. Am aruncat încă o privire spre oraş înainte de a păşi pe poarta bazilicii, cu gândul la panorama pe care aveam să o admir din dom. Însă până una-alta, am intrat să văd ce-i cu această construcţie.
Fotografiatul nu este permis în interiorul bisericii, dar cu toate acestea am văzut o mulţime de turişti care făceau poze cu ce apucau, cu telefonul, cu aparatul foto sau chiar cu tableta. Eu am preferat să spun pas de data asta, că şi-aşa făcusem o grămadă de fotografii.
Biserica e atât de mare, încât îţi pierzi privirea în interiorul ei. Sunt multe vitralii şi mozaicuri frumoase, iar spre deosebire de catedrala Notre Dame, care mi s-a părut prea întunecată, în Sacre Coeur domneşte o lumină caldă, plăcută, ce se strecoară cu uşurinţă prin geamurile cupolei. Am străbătut biserica într-un ritm domol, alături de ceilalţi turişti, oprindu-ne din când în când în faţa vreunui vitraliu mai colorat sau pentru a aprinde o lumânare. În biserică, sunt multe tonomate cu monede-suvenir, astfel că poţi să-ţi cumperi o amintire simbolică din acest loc atât de fascinant.
Ieşind din biserică, m-am îndreptat spre locul de acces spre dom, ce are alocată o intrare separată. Am coborât câteva trepte (ca să urci, trebuie să şi cobori, se pare) şi am văzut că preţul de acces este rezonabil – 6 euro, aşa că mi-am făcut curaj şi am cumpărat un bilet. Doar 300 de trepte mă mai despărţeau acum de o panoramă pe care mi-o imaginam deja ca impresionantă. Am început să urc scările în spirală, extrem de înguste, sprijinindu-mă de balustrade şi de pereţii reci. „Traseul” s-a întrerupt temporar şi am ajuns deasupra acoperişurilor, au mai urmat câteva trepte mici, iar apoi m-am aflat în vârful domului, un pic ameţită, dar la fel de nerăbdătoare.
Priveliştea – pur şi simplu superbă, o mare de acoperişuri albe, cu tente de cenuşiu pe ici-colo, iar deasupra lor tronează Turnul. Nu pot să zic că sunt un fan al acestei construcţii, cam lipsite de imaginaţie, după părerea mea, însă din depărtare se vede atât de frumos, înălţându-se peste restul clădirilor, încât nu am rezistat să nu privesc îndelung spre el. Pâlcurile de clădiri moderne de sticlă şi blocuri făceau notă discordantă cu restul acoperişurilor, însă per total peisajul era destul de uniform.
Am descoperit şi un citat optimist scrijelit pe o bancă din dom: „La vie est belle et vous etes comme elle!”
Coborând, chiar lângă biserică am auzit râsete şi sunete vesele. Era un mic concert stradal, cu un grup simpatic de muzicieni care cântau şi invitau lumea la dans, o atmosferă în cel mai pur stil parizian, aşa cum îl ştiam din filme şi cărţi.
M-am pierdut apoi pe străduţele pitoreşti, forfotind de lume, în miros de zahăr şi clătite, cu o mulţime de mici magazine pline de suvenire de toate felurile sau bunătăţi tipic franţuzeşti. În jurul meu, artiştii amatori invitau oamenii să se lase portretizaţi pe loc sau îmbiau turiştii să le cumpere tablourile. Mă aflam în inima cartierului artiştilor, Montmartre, unde au avut ateliere pictori celebri, ca Pablo Picasso, Claude Monet, Camille Pissarro, Amedeo Modigliani, Salvador Dali, Vincent van Gogh etc. Nici nu e de mirare că această zonă este atât de renumită. M-am bucurat de această plimbare în voie, apoi am mers mai departe, spre un nou loc din fermecătorul Paris.
