Biserica Seminarului Greco-Catolic din Oradea, cu hramul Sfântul Gheorghe, este un monument istoric și de arhitectură, situat în municipiul Oradea, Parcul Traian nr. 8, pe malul drept al Crișului Repede. Lăcașul face corp comun cu clădirea Seminarului Teologic Greco – Catolic din Oradea.
Biserica este zidită din cărămidă, cu fundație de piatră, în stil neoromanic. Iconostasul este sculptat, iar pictura este realizată în patru registre, pe pânză și lemn. Frescele bisericii, realizate în anul 1907 în stil clasic, urmează păstrând proporțiile, schițele și cromatica picturii din Catedrala Greco-Catolică „Sf. Nicolae” a Oradiei.
Pe locul actualei biserici, s-a aflat, în Evul Mediu, o biserică de rit latin (romano-catolică) închinată Sfântului Egidiu, existând câteva referințe despre parohii acesteia: în 1335 – Ioan și Nicolae; în 1422 – Ștefan, Crăciun; în 1460 – Andrei. Mai târziu, Parohia a contribuit cu 3 florini aur pentru cheltuielile Conciliului de la Trento (1545-1563).
Între anii 1569 și 1579, biserica Sf. Egidiu s-a găsit sub stăpânirea calvinilor. În 1579, biserica a fost predată iezuiților, dar pentru interval scurt, căci în 1588 revine pe mâna calvinilor. Pe timpul stăpânirii turcești (1660-1692) biserica Sf. Egidiu este distrusă, rămânând doar unele porțiuni din fundație.
Oradea a fost eliberată de sub stăpânirea otomană în anul 1692, de către austrieci, cu aceștia venind și iezuiții. Pe locul fostei biserici Sf. Egidiu a fost construită una nouă. În această biserică, a fost înmormântat în 1714 mareșalul Friederic de Lovenburg, iar în 1759 prefectul iezuit Francisc Polentari.
Osemintele lor se află sub pardoseala bisericii, locurile respective fiind marcate cu câte o lespede, prefectul iezuit în mijlocul bisericii, respectiv mareșalul în partea de est.
Odată cu întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea în 1777, împărăteasa Maria Terezia a transferat biserica pentru catolicii români. Cerând episcopul greco-catolic Ignațiu Darabant cedarea complexului pentru un seminar (lucru care s-a și întâmplat în 30 ianuarie 1792, prin împăratul Leopold al II-lea, porunca fiind emanată de Locotenența Regală din Budapesta biserica iezuiților a devenit biserică seminarială, lăcaș folosit atât de seminariști, cât și de credincioșii români uniți greco-catolici din Oradea-Olosig.
În data de 16 martie 1847, biserica seminarială s-a surpat. Din generozitatea episcopului romano-catolic Francisc Szaniszlo, s-a construit biserica de astăzi.
Lucrările s-au finalizat în anul 1858, lăcașul fiind închinat Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe.
În 1907, s-a introdus în biserică curentul electric, ocazie cu care biserica a fost renovată și zugrăvită.
În 1948, Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii. Statul comunist a trecut bunurile Bisericii Unite (Greco-Catolice) în folosința Bisericii Ortodoxe Române. Cu această ocazie, comuniștii au încredințat Biserica Seminarului Greco-Catolic Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, care a înființat aici „Parohia Ortodoxă Sf. Gheorghe”.
În urma unei simple adrese scrisă de mână de către parohul noii parohii ortodoxe, Tribunalul Popular al Orașului Oradea dispune rectificarea numelui proprietarului din „Biserica Seminarului Greco-Catolic” în „Parohia Ortodoxă Română Olosig Oradea”, în baza decretului comunist.
În perioada gestionării parohiei de Biserica Ortodoxă, s-a renovat exteriorul bisericii, iar în interior s-a refăcut instalația electrică și cea de tragere a clopotelor. Biserica ar necesita intervenții urgente de recondiționare interioară, având în vedere înnegrirea în timp a frescelor prin aprinderea de lumânări, cât și distrugerea picturii pereților prin introducerea noului sistem de iluminare.
Anual, de sărbătoarea Sf. Gheorghe, biserica găzduiește evenimente care atrag nu doar localnicii, ci și vizitatori din afara regiunii, fiind o ocazie de a experimenta tradițiile și ospitalitatea comunității greco-catolice. Aceste evenimente contribuie la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural local.
Un aspect mai puțin cunoscut este acela că în perioada comunistă, biserica a fost închisă și a servit ca depozit. După 1989, clădirea a fost restaurată și redată comunității, marcând un nou început pentru aceasta. Acest proces de revitalizare este un simbol al rezilienței și speranței pentru locuitorii din Oradea.
