Situat în partea de nord-vest a ţării, capitala judeţului cu acelaşi nume, municipiul Satu Mare este copleşit de o istorie mai mult decât milenară, cu numeroase frământări care de-a lungul timpului s-au cristalizat în valori nepieritoare.
În jurul anului 900, cronicarul Anonymus preciza că cetatea Sătmarului aparţinea voievodului Menumorut, care a avut mai multe ciocniri cu trupele maghiare alungate din Occident şi aşezate în Panonia, ajungându-se la un acord politic cu unul dintre fiii regelui Arpad, dar după o scurtă perioadă luptele reîncep, după 3 zile de asediu cetatea este cucerită, mulţi dintre apărători pierzându-şi viaţa, restul fiind duşi în robie.
Din această perioadă, s-au păstrat puţine izvoare istoriografice, ocupanţii neavând niciun interes să pomenească de vlahii sau românii majoritari pe aceste meleaguri. Totuşi, câţiva cronicari străini amintesc de români, astfel, în „Podoaba Istoriilor” geograful persan Gardizi spunea la 1053 că exista o populaţie creştină diferită de cea a slavilor şi maghiarilor, apoi doctorul armean Varda Vardopedul în „Geografia” sa spunea că regii maghiari şi-au extins stăpânirea peste teritorii locuite de valahi.
Între anii 1141-1162, regele Geza II începe colonizarea primelor grupuri de populaţie germanică, acţiune continuată şi de urmaşii săi Bela III şi Andrei II. În această perioadă, papa Inocenţiu III cerea episcopului latin de la Oradea să supună Scaunului apostolic populaţia ortodoxă din dieceza sa, populaţie care nu putea fi decât românească.
Istoria bisericii şi a credincioşilor ei, atât de zbuciumată încă de la construirea ei, a pornit pe un nou şi amar făgaş după evenimentele din Decembrie 1989. Încă de la 1 august 1990, Protopopiatul Unit greco-catolic a chemat în judecată Protopopiatul Ortodox Satu Mare pentru a-şi întăbula dreptul de proprietate asupra bisericii, construită între anii 1932-1937, dar care trece în 1948 cu preoţi şi credincioşi în cadrul Bisericii Ortodoxe.
Nemulţumit, Protopopiatul Unit face recurs şi acesta va fi admis, astfel încât se aprobă rectificarea înregistrărilor din Cartea Funciară, deşi Protopopiatul Ortodox a trimis mai multe adrese prin care menţiona că este doar un for tutelar administrativ şi că nu este proprietarul bisericii ortodoxe, ci proprietar este Parohia Ortodoxa „Satu Mare II”.
Credincioşii bisericii disputate au fost greco-catolici până în 1948 și ei au construit-o, iar după acest an când au trecut împreună cu preoţii slujitori la Biserica Ortodoxă, au întreţinut-o şi împodobit-o, investind nu numai dragoste și credință, ci și peste 20 de miliarde de lei de-a lungul timpului, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din oraş, neîncăpătoare pentru cei 1500 de credincioşi care o frecventau duminică de duminică, din toate părțile orașului.
Biserica are un cor renumit, cu o tradiție de mulți ani și un bogat fond documentar, care vorbește despre bisericile românești din interiorul cetății Satmar, despre schismaticii de pe aceste locuri și lupta românilor împotriva campaniei de denaționalizare a episcopiei de Muncaci. Edificiul respectă stilul bisericilor românești cu brâul exterior specific. Pictura a fost executată de frații Eugen și Eremia Profeta. Intrarea se face printr-un portal monumental – arcadele fiind sprijinite pe șase coloane.
Tradițiile religioase de la Biserica Ortodoxă din Borlești sunt păstrate cu sfințenie, reprezentând un pilon al identității locale și o legătură vie cu trecutul.
Astfel, Biserica Ortodoxă din Borlești rămâne nu doar un loc de adăpost spiritual, ci și un guardian al istoriei și tradițiilor din Satu Mare, invitând fiecare vizitator să redescopere rădăcinile spirituale ale regiunii.
