O emotie coplesitoare, o permanenta stare de gratie, o bucurie a “zborului”, a imponderabilitatii, uimirea in fata iubirii, nostalgia “varstei de aur”, o continua predispozitie ludica, un drag de cuvinte cum nu s-a mai vazut, toate acestea se desprind din poezia lui Nichita Stanescu, de la primele volume, “Sensul iubirii” (1960), “O viziune a sentimentelor”, pana la “Oul si sfera”, “Necuvintele”, “In dulcele stil clasic”, “Clar de inima”, “Opere imperfecte” etc.
Apartinand generatiei neomoderniste (aproximativ 1960-1980), Nichita Stanescu a innoit fundamental poezia romaneasca, dand cuvintelor (si “necuvintelor”) o prospetime pe care nu o mai cunoscusera niciodata, transformandu-le intr-un “laser lingvistic” indreptat spre miezul lucrurilor si al rosturilor, punandu-le in contexte inedite: “N-ai sa vii si n-ai sa morti/N-ai sa sapte intre sorti/N-ai sa iarna primavara/ N-ai sa doamna domnisoara”. (“N-ai sa vii”).
Sensul adanc al existentei este prins in cuvinte simple, dar jocul semantic, ca si cel al sunetelor si al silabelor trece dincolo de orice formulare cat de cat previzibila: “Ce este viata?/ Cum, ce este?/Este, pur si simplu./Adica E, adica S, adica,T, adica E./Primul E mai vechi decat ultimul E./Atat.” Uneori se simte ca un zeu care doarme inauntrul lucrurilor, cauta perfectiunea in imperfectiune, alteori este trist si insingurat, coplesit de fragilitatea fiintei. A dat viata, in anii ’60, prin poezia sa, limbii romane, incatusata de tiparele rigide si nefiresti ale asa zisei “literaturi” din nefericitii ani ’50. L-a venerat pe Eminescu si a redescoperit modelul folcloric pe care inventivitatea sa fara limite a creat magistral. Cine poate sa uite surpriza si incantarea pe care o provoaca versuri precum: “Si-am zis verde de albastru/ma doare un cal maiastru,/ si-am zis para de un mar/minciuna de adevar”. (“Frunza verde de albastru”)
Nichita Stanescu ar fi implinit anul acesta 78 de ani, daca destinul nu l-ar fi luat in eternitate prea devreme, in 1983. In 1980, la propunerea Academiei suedeze, candideaza la premiul Nobel, dar pentru ca nu a avut suficienta sustinere din partea conationalilor, premiul a fost acordat unui poet grec. In viata, ca in poezie, a fost mereu imprevizibil, a perceput lumea si oamenii cu o sensibilitate iesita din comun, iar cuvintele nu i-au fost atinse niciodata de banalitate, nici chiar atunci cand vorbea despre lucruri banale, pentru ca era convins, ca Shakespeare, ca atunci cand Poetul contempla un mar, ”vede in el un leopard, iar cand scrie cuvantul “mar”, il scrie mirandu-se precum ceilalti nu vad maretia leopardului”.
In cateva volume, unele aparute antum, altele postum – “Respirari”, “Amintiri din prezent”, “Antimetafizica”, “Fiziologia poeziei” – au fost adunate ganduri, confesiuni ale poetului Nichita Stanescu, despre creatie, despre viata, despre bucuriile simple, despre prieteni, despre “Rasu’ Plansu’” (atat de stanescian), imaginare scrisorii de dragoste, pagini de jurnal.
Intr-una dintre aceste marturisiri, Nichita Stanescu isi aminteste cum, intr-o dimineata de iarna, in orasul destul de cenusiu, “ca un om care nu a râs niciodata”, a pornit in cautarea unui brad de Craciun, “ca si cum ar fi mers in intampinarea mării”, intrebandu-se, intr-un fel in care, poate, noi nu am facut acest lucru nicicand, ce dorinta si ce melancolie ii face pe oameni sa aduca bradul in casa de Craciun si sa ii impodobeasca ramurile cu panglici colorate si beteala, nuci, mere, portocale. Probabil ca oricine si-ar raspunde imediat ca asa este traditia, ca aduce mireasma proaspata in casa si, noi, egoisti, vom fi mai fericiti de sarbatori.
Raspunsul Poetului este cu totul altul si cine l-a aflat sau il va afla nu va mai putea niciodata sa ignore gandul lui Nichita: “An de an strangem obiecte pentru pomul care trebuie impodobit. Ne prefacem ca nu stim despre el nimic; cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a coborat de la munte un om, cu leșul tanar, vegetal, pe un umar. Vreau sa-i vad bine chipul bradului, de aceea inainte de a-l impodobi, il las singur, pentru ca este prea viu pentru a purta atatea podoabe (…) Stam in jurul bradului pe care nu-l simtim cum nespus de incet moare, viata lui se scurge in lucruri si in noi, este o moarte simbolica, lasand verdele viu, ca sa ne bucuram noi mai departe”.
Multi vor fi tentati sa spuna ca Poetul (oricare ar fi el) vede lucrurile altfel, ca sufletul nostru n-ar trebui sa se induioseze atat, e vremea sarbatorilor. E adevarat, dar, cine stie, o clipa, recunoscatori, poate ne facem timp macar sa-i multumim bradului care ne impodobeste casa, pentru ca, asa cum marturiseste tandru, poetul, mai departe: ”Prin miros se cunoaste sufletul pomului, doi brazi cu acelasi miros nu exista, pomul meu de iarna este unic ca si viata pe care isi va lasa-o in lucruri. Nu cred ca pot intalni altul in padure, el e unic in casa mea, pomul de iarna e ca si un an pe care nu-l poti inlocui cu altul”. Daca avem puterea sa recunoastem si noi acest lucru, chiar si numai in gand, ar fi ca un gest de impacare cu bradul nostru (cu natura, cu anotimpul, cu timpul trecut) care ne aduce in case taina cerurilor si a muntilor si un semn de recunostinta fata de marele Nichita Stanescu.
