După două zile frumoase, a venit şi rândul celei de-a treia, ultima. Cum urma să fie, nu aveam de unde să ştiu. Dar am aflat pe parcurs.
Ziua a III-a (Luni, 24 Iunie 2013): Descărcări electrice şi grindină deasupra Căldării Iezerului Mare
M-am trezit la ora 06.40. Afară, iarba şi corturile erau ude de la ploaia care căzuse târziu, în noapte. Făgăraşul se vedea perfect. Niciun nor deasupra lui. Soarele răsărise deja. Nu puteam să plecăm până nu se uscau corturile. Aşa că am aşteptat ca razele soarelui să ajungă şi în locul unde ne aflam noi. Când s-a întâmplat asta, corturile s-au zvântat aproape instantaneu. Între timp, am mâncat şi ne-am făcut rucsacurile. Eu şi Alina ne-am pus iile şi împreună am mai jucat puţin, preţ de câteva poze cu Căldarea Boarcăşului şi Masivul Făgăraş în fundal, în rolul de Sânziene. Doar era ziua lor.
Era ultima zi petrecută pe munte şi urma să coborâm pe culmea Văcarea pentru a ajunge înapoi la Cabana Voina. Am aruncat o privire în urmă. Căldarea era mult mai colorată decât în ziua anterioară şi asta pentru că acum era luminată de soare, pe când duminică, când am ajuns aici, soarele se afla sub nori. Vecinul nostru neamţ ieşise şi el din cort.
În jur de ora 09.00, ne aflam pe Vârful Roşu, la 2469 m altitudine. Dar nu era roşu deloc, deşi mă aşteptam să fie plin de rododendroni. De aici, am continuat spre Iezerul Mare. L-am ocolit prin dreapta şi am ajuns deasupra căldării glaciare a Iezerului Mare, cu câmpurile de grohotiş, refugiul şi lacul Iezer. Ne-am oprit pentru a admira căldarea. Curând, aceasta a fost acoperită de nori. Valul de ceaţă venea spre locul unde ne aflam, punându-se şi peste noi. Alina a spus, mai în glumă, mai în serios, că dacă tot trebuie să aşteptăm să se ducă norii, ca să revedem căldarea, ce ar fi ca în timpul ăsta să urcăm pe Vârful Iezerul Mare? Zis şi făcut! Melinda a rămas la rucsacuri, iar eu, Alina şi Florin am ajuns imediat pe vârf. Aici, o momâie făcută din pietre purta cu mândrie tricolorul. Coborând spre locul unde o lăsasem pe Melinda, a început să tune şi să picure. Până mi-am scos fâşul şi pelerina din rucsac, picăturile s-au transformat în ploaie serioasă. I-am pus şi rucsacului pelerina lui, apoi m-am aşezat pe o piatră. La fel au făcut şi ceilalţi. Eram ca patru găini puse la clocit. Ploua din ce în ce mai tare, iar un aer rece şi-a făcut simţită prezenţa. Tunetele şi fulgerele şi-au făcut şi ele apariţia. Mai mult, a început să cadă şi grindina, gheaţa având dimensiunea unui bob de mazăre. Vedeam fulgerele cum împrejmuiesc căldarea şi, în scurt timp, tunetele zguduiau muntele. Îmi era teamă, dar, în acelaşi timp, mă fascina tot ceea ce se întâmpla. Văzând că grindina şi fulgerele se înteţeau, am început să zic în gând „Tatăl nostru”. Din nou şi din nou, de vreo zece ori. Eu stăteam cu spatele la ceilalţi şi nu vedeam ce fac. Dar am auzit-o pe Alina spunând: „Hai să zicem Tatăl nostru împreună!”. Şi ne-am rugat cu toţii, într-un glas. Sub pelerină ţineam palmele pe genunchi şi simţeam o durere uşoară atunci când cădea gheaţa.
Grindina a încetat. Ploaia încetinise şi mai fulgera din când în când. S-a renunţat la planul de a coborî pe culmea Văcarea şi s-a luat decizia de a merge la refugiul din căldare, pentru a aştepta acolo să se oprească ploaia. De la mijloc în jos, eram udă până la piele. Cu toate astea, deşi temperatura de afară scăzuse, nu-mi era deloc frig. Probabil că adrenalina a făcut ca sângele să clocotească în mine.
La refugiu era un domn de la Salvamont Argeş (formaţia Câmpulung), împreună cu prieteni de-ai lui. Urcaseră pe munte pentru a aduna flori de rododendron şi muguri de brad. Ne-a servit cu câte o cană cu ceai fierbinte. A fost pentru prima oară când am băut ceai de rododendron. Foarte bun! Îmi simţeam pantalonii grei, fiind îmbibaţi cu apă, dar nu am vrut să-i schimb, să-mi pun alţii uscaţi, pentru că, oricum, aveam să-i ud şi pe aceia. Ne tot uitam pe geam pentru a vedea dacă mai plouă sau nu. Sus, la Crucea Ateneului, au apărut două persoane. Stăteau aproape de crucea metalică, ignorând fulgerele. Noi ne făceam griji pentru ei, ca nu cumva să fie trăsniţi, şi ne întrebam de ce nu coboară la refugiu unde ar fi fost în siguranţă. Ne-am liniştit când lângă cruce a apărut şi o maşină de teren.
Când s-a oprit ploaia, deşi încă era înnorat, ne-am luat catrafusele şi am plecat de la refugiu, nu înainte ca Alina să facă schimb de numere de telefon cu salvamontistul. Am ales să o luăm spre cabana Voina prin valea Iezerului (marcaj punct albastru). În prima parte, poteca ne-a purtat printre jnepeni, aici văzând pentru prima dată câteva exemplare de zâmbru. A urmat o porţiune în care am mers pe talvegul apei, râul fiind destul de învolburat. Păşeam pe pietre sau direct prin apă. La un moment dat, fără să ne dăm seama, sânzienele pe care le sărbătoream în acea zi au vrut să ajungem în căldarea lor (Căldarea Sânzienelor), deviind de la drumul nostru. Poteca era moale, de ţi se afundau picioarele ca într-un covor pufos, pe jos fiind un fel de muşchi. După un timp, Florin a rupt mreaja sânzienelor, realizând că am rătacit traseul. Ne-am întors şi am luat-o pe unde trebuia, din nou, pe lângă râu sau direct prin el. Bocancii luaseră apă, prin ei înotând peşti, delfini şi rechini.
Apoi, traseul nostru a continuat prin pădure. Dacă pădurea prin care am trecut în prima zi părea suferindă, aceasta era de-a dreptul suferindă! Foarte mulţi copaci uscaţi, plini de licheni. Trunchiurile căzute la pământ, fie din cauze naturale, fie pentru că au fost tăiate, erau împrăştiate peste tot, unele peste altele, dându-ţi impresia de Apocalipsă. Foarte trist! Din loc în loc, poteca era întreruptă de albia râului, peste care trebuia să trecem pe podeţe improvizate din tulpinile lemnoase ale copacilor. În unele locuri, podeţul era format dintr-un trunchi, în altele din doi sau trei buşteni puşi unii lângă alţii, paralel, eventual prinşi între ei cu nişte cuie mari. Cu grijă, ca să nu aluneci, erau uşor de trecut. În cel mai rău caz, dacă alunecai, cădeai în apă şi te udai ceva mai mult decât erai deja. Dar un podeţ mi-a creat probleme mari. Acesta era format din două trunchiuri, iar distanţa dintre acesta şi apă era destul de mare, cam de un metru. Melinda l-a trecut cu uşurinţă, Alina cu ceva emoţii, după care a venit rândul meu. Uitându-mă în jos, pentru a vedea unde păşesc, inevitabil vedeam şi râul care trecea pe sub mine. Pe la jumătatea podeţului, ameţită de apa curgătoare, simţeam că mă duc şi eu odată cu ea. Atunci m-am panicat, picioarele au început să tremure şi nu mai puteam să înaintez. Am început să strig: „Cad, cad, caaaaad!!!!!”. Alina şi Melinda mi-au întins câte un băţ, dar îmi era frică să mai fac vreo mişcare. Într-un final, am întins braţele şi m-am prins de ele. Huh, am scăpat!
Datorită precipitaţiilor din ultima vreme, răului nu-i mai ajungea albia sa, aşa că o luă pe lângă, punând stăpânire şi pe drumul forestier, îngreunându-ne înaintarea. Şi mai multă apă în bocanci. La ora 16.20, eram la indicatorul care arăta că până la cabana Voina mai sunt patru kilometri. Am parcurs pe jos mai puţin de un kilometru, după care am fost preluaţi de Ionel şi Domnul Sorin, cu maşinile. Hainele se uscaseră pe mine, a trebuit să scap doar de bocanci, înlocuindu-i cu sandalele. După ce au stat atâta timp în apă, tălpile erau încreţite.
De la cabana Voina, am mers spre Târgovişte, cu un popas la barajul Râuşor. Realizat în anul 1985, acesta are o înălţime de 118 m şi un coronament lung de 386 m şi lat de 10 m. Stăvilind apele râului Târgului, s-a format un lac de acumulare care are ca rol alimentarea cu apă şi producerea energiei electrice. Din Târgovişte, am luat microbuzul de la ora 20.00, spre Bucureşti, unde am ajuns la ora 21.00.
Vineri, 28 Iunie, ştiind că ne-am întâlnit cu neamţul, salvamontistul de la refugiul Iezer a sunat-o pe Alina pentru a-i cere detalii cu privire la data şi locul unde l-am văzut ultima dată. Neputând să-l contacteze pe telefonul mobil de aproape o săptămână, familia tânărului a anunţat Salvamontul, salvamontiştii începând căutarea lui. Prin presă se scria că este posibil ca băiatul să fi fost lovit de un fulger, să fi fost luat de un şuvoi de apă sau să fi alunecat într-o prăpastie. Mai târziu, în acea zi, am aflat că este bine-merci, doar nu a avut semnal la telefon.
