Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne! (în franceză, „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”) – este o expresie celebră, o replică dintr-o foarte cunoscută operă a scriitorului francez Pierre Beaumarchais – „Bărbierul din Sevilla” (1816) – după care s-a făcut libretul operei comice cu același titlu (Bărbierul din Sevilla), de Gioacchino Rossini.
Replică faimoasă, intrată în mentalul colectiv – Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne! – aparține personajului Don Basilio. Figaro (bărbierul orașului), Rosina, Don Basilio, Doctorul Bartolo, contele Almaviva sunt personajele principale, antrenate în tot felul de intrigi amoroase. Almaviva, îndrăgostit de Rosina (deși aceasta urmează să devină soția Doctorului Bartolo), prezentându-se ca studentul Lindoro și însoțit de un grup de muzicieni, îi cântă o serenadă frumoasei și bogatei Rosina.
Expresia „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne” reflectă nu doar o realitate istorică, dar și un fenomen social care persistă și în zilele noastre. Această frază, adesea atribuită greșit sau scoasă din context, oferă un exemplu vivid al puterii cuvintelor și al impactului lor asupra percepției publice. Reflectând asupra acestei expresii, putem înțelege mai bine:
- Cum se construiește și se degradează reputația în societatea modernă.
- Rolul media și al discursului public în perpetuarea unor astfel de idei.
- Importanța discernământului și a gândirii critice în evaluarea informațiilor.
De asemenea, pentru a aprofunda cunoștințele despre construcția corectă a frazelor și utilizarea adecvată a limbii române, vizitați articolul cum este corect: niciun sau nici un. Aici veți găsi ghiduri utile care vă vor ajuta să vă exprimați clar și corect, evitând ambiguitățile lingvistice.
Rosina, la rândul ei, îndrăgostită și ea de conte, îi aruncă o scrisoare de la balcon și, până la final, după ce Figaro țese tot felul de încurcături și situații, reușește să-i unească pe cei doi îndrăgostiți. În toată această poveste, Don Basilio, de partea lui Bartolo, îl învață pe acesta cum să scape de Almaviva, apelând la calomnie: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”.
Până la urmă, și Basilio va trece de partea îndrăgostiților contra unui „cadou”, dar firea lui mefistofelică nu se dezminte nicio clipă, jubilând atunci când calomnia ia proporții, pornind de la un simplu cuvânt sau o șoaptă: „Se întinde ca un val/Ca un foc, ca un cutremur/Ca urgia ce produce/Un dezastru infernal”.
Mesajul pe care îl transmite „Aria calomniei” este evident – cei care apelează, fără scrupule, la această armă perfidă, strecoară premeditat veninul minciunilor, în speranța că ceva, o îndoială tot va rămâne în mintea oamenilor, în urma calomniilor, adică a afirmațiilor ipocrite, tendențioase, făcute cu scopul de a discredita pe cineva, de a-l dezonora.
De fapt, originea acestei expresii este mai veche decât opera lui Beaumarchais și decât opera lui Rossini. Scriitorul francez a preluat expresia „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne!” dintr-o scriere a lui Francis Bacon, filosof, orator și om de știință englez, din secolul al XVII-lea – „De dignitate et augmentis scientiarum” (Demnitatea și dezvoltarea științelor) – lucrare în care expresia apare în varianta latinească: „Audacter calumniare, semper aliquid haeret” (Calomniază cu îndrăzneală, tot se prinde ceva până la urmă!)
Și în literatura română, Dimitrie Bolintineanu, în perioada pașoptistă, observa cu amărăciune despre acest fel nedemn de a fi al unor oameni, „defăimători de profesie”, obișnuiți să clevetească, pentru a-și acoperi propriile slăbiciuni: „Calomnia este ca un cărbune stins, care nu te arde, dar te mânjește”.
Deși a traversat câteva secole, expresia „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne!” este încă vie și nu numai la noi, în acest spațiu balcanic mai predispus, poate, la clevetire, defăimare sau, cu un cuvânt autohton binecunoscut, „bârfă”, al cărui câmp sinonimic, nu întâmplător, este foarte larg – hulă, ocară, blasfemie, ponegrire, pălăvrăgeală, flecăreala etc.
Mai mult, în epoca modernă, s-au făcut studii pentru a se descoperi mecanismele psihologice ale celor care apelează la calomnie și al căror comportament este considerat ca fiind deviant. „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne!” este deviza celor care au o stimă de sine scăzută, care sunt animați de invidii și frustrări, care disimulează ura sub masca bunăvoinței și a amabilității. Calomniatorii urmăresc să intimideze persoanele pe care le consideră incomode, din diverse pricini.
Mecanismul calomniei este mereu același: lansarea unei „istorii” pe care, în general, nimeni nu o poate verifica imediat. Calomniatorul face totul ca să pară credibil, aduce „detalii” construite de propria imaginație, inversează cronologii, denaturează situații, împrejurări, insinuează, sugerează cauze, mizează pe curiozitatea și uimirea celor care îl ascultă. Cei naivi vor marșa de îndată la spusele calomniatorului. Cei inteligenți vor manifesta prudență sau indiferență, ceea ce reprezintă cel mai bun mod de destabilizare a unui calomniator.
Când expresia „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne!” este pretextul unor opere comico-satirice, precum în cazul lui Beaumarchais sau Rossini, această împrejurare poate să amuze și să atenționeze, cu mijloacele artei, asupra unor astfel de comportamente. Când este vorba de viață reală, ar trebui să nu uităm o altă expresie celebră: „Răutatea și calomnia sunt resursele capetelor goale” (Pierre Claude Boiște) sau că „Întotdeauna calomnia se discreditează prin exagerare și se uzează prin repetiție” (Emile de Girardin).
