Calul de competitie – frumusete, inteligenta, forta

Calul (Equus caballus), dintre animale, este considerat “cea mai nobila cucerire a omului”, avand o frumusete, o eleganta, o demnitate in atitudine, imbinate cu o blandete si o intelepciune de neconfundat. Prezent in miturile tuturor popoarelor, in diversele expresii artistice (sculptura, pictura, gravura etc.), calul a marcat istoria si progresul umanitatii. A fost si a ramas partenerul fidel al omului in transport, in agricultura, in comert, in competitiile sportive, in viata de zi cu zi. A fost domesticit in urma cu aproximativ 9000 de ani, in Peninsula Arabica, in sud-vestul Asiei, de unde s-a raspandit, in anii 3000 – 2500 i.Hr., in toata Eurasia, din Persia si Turkestan, pana in Mesopotamia, India, Egipt, Peninsula Balcanica.

Sporturile hipice (cursele de galop, de trap sau in buiestru), precum si cele numite “ecvestre”, in mare parte, astazi, probe olimpice (cursa cu obstacole, dresajul, concursul complet de echitatie – CCE) sunt foarte apreciate si multe dintre ele se practica de mii de ani. In Grecia antica, in cadrul Jocurilor Olimpice, inca din secolul al VII-lea i.Hr., s-au organizat primele intreceri cu cvadrige (atelaje cu patru cai) si tot aici s-au construit primele hipodromuri. La Roma, in aceeasi perioada, cetatenii de vaza ai orasului finantau cresterea si ingrijirea cailor pentru competitii. Idealul cavaleresc al Evului Mediu nu ar fi existat fara cultul pentru cai. In afara faptului ca marile batalii din istorie, de la Alexandru cel Mare (care a dat numele calului sau, Bucephalos/Bucifal, unui oras), pana la Napoleon, si de la neintrecutii calareti huni, la Mahomed si Carol cel Mare (Charlemagne), regele francilor, ar fi fost de neconceput fara cavalerie, calul a fost folosit si in parade si in turniruri.

Cresterea cailor pentru competitii

Calul, daca este bine crescut si dresat, este unul dintre cele mai docile si inteligente animale. Are o memorie buna, retine, cu usurinta, detalii din mediul inconjurator, dar si comportamentul ingrijitorului, care trebuie sa-i castige increderea si atasamentul. O atitudine brutala din partea omului provoaca frica animalului si “relatia”, odata stricata, este aproape imposibil de reparat. De aceea, cei care au experienta in cresterea cailor respecta intotdeauna cateva reguli de baza:

• Deoarece calul poate deosebi vocile umane si poate recunoaste, cu usurinta, glasul ingrijitorului sau, este important sa i se “vorbeasca”, in permanenta, cu o voce calda, intelegatoare. Orice zgomot neasteptat, orice stridenta in voce il sperie pe animal si reactia imediata este de aparare.
• In timpul dresajului, se exploateaza faptul ca acest animal este foarte curios, dar nicio sedinta de “invatare” nu trebuie sa fie mai mare de o jumatate de ora, deoarece calul nu mai este atent dupa acest interval de timp. Orice reusita a calului in antrenament este rasplatita, obligatoriu, cu o mangaiere, cu vorbe de lauda si…un cub de zahar, calul straduindu-se sa repete lucrurile bune pentru care a fost mangaiat si rasplatit. Pedepsele brutale sunt, in totalitate, ineficiente, animalul nefacand nicio legatura “logica” intre o eventuala greseala a lui si reactia dura a omului, singurul efect fiind acela ca va incerca sa se apere muscand sau lovind cu picioarele. De aceea, toti antrenorii adevarati stiu ca nu exista cai rai, ci doar dresori nepriceputi.
• “Discutiile” sunt necesare ori de cate ori omul se afla in preajma calului, pentru ca, fiind un animal foarte sperios, o situatie de amenintare cat de mica il poate face sa o ia la fuga, nemaitinand seama, in acele imprejurari, ca ar putea pune in pericol viata stapanului sau a ingrijitorului sau.
• Poruncile date calului, atunci cand este cazul, se fac pe un ton hotarat, dar cu voce joasa. La anumite gesturi ale dresorului, calul invata sa raspunda intr-un anumit fel, de exemplu, lovind pamantul cu copita (asa fac si caii de la circ, reactiile lor fiind raspunsul la anumite semne care, de regula, scapa spectatorilor).
• Simturile vizual, olfactiv, auditiv sunt bine dezvoltate. Ochii cuprind o arie vizuala larga, dar nu pana la distante foarte mari. De asemenea, caii vad bine in intuneric. Disting culorile, avand si nuante preferate (galben si verde). Auzul este foarte bun, ca si mirosul.

Dresajul cailor este o activitate complicata, care parcurge mai multe etape si care cere multa rabdare, atentie si pricepere din partea dresorului.

Manjii, in primele saptamani de viata, sunt total dependenti de mama lor, care se dovedeste a fi, la randul ei, foarte atenta si protectoare. Prezenta calma, prietenoasa, a omului este hotaratoare pentru comportamentul ulterior al animalului. Joaca si “rontaitul” obiectelor din jur este principala preocupare a manjilor. La aceasta varsta, ingrijitorul ii invata sa ridice piciorul, sa accepte ciocanirea copitei, pentru a fi mai docili si mai usor de lucrat cu ei ulterior.

Dupa varsta de trei ani (uneori, si in al doilea an de viata, daca manzul este precoce, cum este cazul rasei Pur Sange), incepe dresajul primar, in paralel cu o grija sporita pentru hrana si conditia fizica a animalului. Este invatat acum sa mearga la lonja (circular, in jurul dresorului), sa accepte greutati pe spate, sa invete tot mai mult sa comunice cu antrenorul. Treptat, se adauga si alte exercitii, in functie de competitia/cursa pentru care este pregatit.

In limbajul specialistilor in domeniul ecvestru, exista expresiile “cal cu sange cald” si “cal cu sange rece”, care nu se refera la temperatura sangelui (toate mamiferele au sange cald), si la temperamentul cailor. Caii “cu sange cald” (in engleza  “warmblood”) apartin, mai ales, raselor  orientale si din zona Africii de Nord – Ahaltechin (foarte expresivi si eleganti, folositi la sarituri si dresaj clasic), Barb (originar din Africa de Nord, unde popularia berbera era foarte cunoscuta pentru talentul in dresajul acestor cai docili, atletici, polivalenti), Calul arab (inteligent, rezistent, una dintre cele mai vechi rase, prezenta in aproape orice fel de competitie),  Pur Sange englez (foarte agil, nelipsit din cursele de galop).

Caii cu “sange rece” sunt mai puternici, mai calmi, mai rabdatori, supranumiti “Uriasii blanzi”. Rasele cele mai cunoscute sunt: Brabant (originar din Belgia) si Clydesdale (originar din Valea Clyde, din Scotia).

Mai exista si o a treia categorie de cai, obtinuti din incrucisarea celor cu “sange cald” si “sange rece”, cum ar fi Calul Hanovra, Oldenburg, Trakehner, Holsteiner – nelipsiti de la competitiile sportive, mai ales de la Jocurile Olimpice, de la proba de dresaj si de sarituri. Acestia sunt selectionati si crescuti special pentru performantele lor sportive.

Cai celebri in istorie

• Bucifal  (“Cap de bou”) – calul lui Alexandru cel Mare, un animal cu coama neagra, naravas, impresionant, pe care nimeni nu a reusit sa il incalece, decat tanarul, pe atunci, de numai 13 ani, Alexandru, care descoperise ca salbaticul animal se speria de umbra sa si, pentru a-l incaleca, l-a intors cu fata spre soare. Bucifal l-a slujit pe Alexandru in toate marile confruntari militare si si-a gasit sfarsitul (cand calul avea 30 de ani), in lupta cu armata regelui indian Porus. Imparatul Alexandru cel Mare l-a inmormantat pe Bucifal cu onoruri militare.
• Incitatus – a fost calul imparatului roman Caligula, conducator excentric si violent. Una dintre formele de manifestare a nebuniei sale este legata de calul sau, care avea grajd din marmura, mobilat, manca din vase de fildes, la momentul in care calul se odihnea, toti soldatii trebuiau sa pastreze tacerea. Legenda spune ca imparatul Caligula si-ar fi facut calul consul.
• Old Billy – se pare ca a fost cel mai longeviv cal din istorie – s-a nascut in 1760 si a murit in 1822.
• Vizir si Marengo – sunt doi cai celebri ai imparatului Napoleon, dintre cei peste 130 de care s-a folosit personal. Vizir era un cal arab, daruit imparatului de catre sultanul Turciei. Napoleon l-a luat cu el, pe Vizir, si in exilul de pe Insula Sfanta Elena. Pe Marengo, se pare ca imparatul l-a incalecat in batalia de la Waterloo.
• Serko – este calul pe care un cazac a traversat 9000 de kilometri, in Rusia, in 200 de zile – intamplare care a inspirat si un film foarte emotionant, cu acelasi titlu (“Serko”.