Canalul Panama isi incepe istoria inca din secolul 16. Dupa descoperirea bogatiilor din Asia, Peru si Ecuador, in 1524, spaniolii au inceput sa duca toate aceste resurse noi in Spania. Insa timpul necesar transportului acestora pana in Spania era foarte indelungat. Atunci s-a venit cu ideea ca daca ar taia o bucata din pamantul din Panama, calatoriile ar fi scurtate si ca riscurile transportarii resurselor prin istm ar justifica o asemenea actiune. Regele Spaniei a ordonat o inspectie a istmului, iar dupa aceea s-a realizat un plan de constructie pentru Canalul Panama in 1529. Razboaiele din Europa si dorinta de control a regatelor din Marea Mediterana au pus insa acest proiect in asteptare.
In 1534, cineva a sugerat o ruta a canalului relativ aproape de zona unde se afla Canalul Panama azi. Mai tarziu multe alte planuri pentru construirea canalului au fost sugerate, insa nu s-a facut nimic in legatura cu acestea. Guvernul Spaniei si-a pierdut intre timp interesul si a abandonat intr-un final proiectul. La inceputul secolului 19, interesul pentru acest proiect a fost trezit din nou, astfel ca in 1819 guvernul Spaniei a autorizat constructia unui canal si crearea unei companii care sa-l construiasca. Descoperirea aurului in California, in 1848, a stimulat interesul americanilor in saparea canalului.
Diferite inspectii au fost facute intre anii 1850 si 1870, care au aratat ca exista doar 2 rute posibile prin care sa treaca Canalul Panama, si anume una prin Panama si alta prin Nicaragua. In 1876, a fost organizata o companie internationala, iar 2 ani mai tarziu aceasta a obtinut o concesie de la guvernul Columbiei pentru a sapa un canal peste istm. Compania internationala a esuat, iar in 1880 i-a luat locul o companie franceza organizata de Ferdinand Marie de Lesseps, cel care construise si canalul Suez. In 1879, de Lesseps a propus construirea unui canal la nivelul oceanului prin Panama. Datorita succesului pe care il avusese in construirea canalului Suez in Egipt in 1869, de Lesseps era increzator ca va putea face la fel si in cazul Canalului Panama.
Desi de Lesseps nu era inginer constructor, a fost pus in functia de presedinte al proiectului. Dupa aceasta el a organizat un congres international pentru a discuta diferitele optiuni si planuri ale constructiei canalului. De Lesseps s-a hotarat pana la urma sa opteze pentru aceeasi varianta pe care a folosit-o si la constructia Canalului Suez, acesta fiind de parere ca daca a mers acolo, va merge si in Panama.
In 1899, Congresul S.U.A. a creat o comisie al carei rol era sa cerceteze posibilitatea construirii unui canal american si sa recomande o ruta pentru acesta. Comisia a decis prima oara in favoarea unei rute prin Nicaragua, dar mai tarziu s-a razgandit. Compania lui de Lesseps si-a vandut proiectul Statelor Unite ale Americii pentru 40 de milioane de dolari. S.U.A. si statul Panama au semnat apoi tratatul Hay – Bunau – Varilla, prin care Statele Unite ale Americii garantau independenta statului Panama si obtineau drepturi permanente asupra unei portiuni de 16 kilometri pentru construirea canalului. Statul Panama avea sa fie compensat pentru renuntarea la acei 16 kilometri cu o plata initiala de 10 milioane de dolari, si o plata anuala de 250.000 de dolari incepand cu 1913. Aceasta portiune de pamant este cunoscuta acum sub numele de Zona Canalului.
Vasele pentru care a fost construit Canalul Panama aproape ca au disparut, transportul modern se face acum in vase cu tonaj mai mare. Canalul poate fi lejer folosit doar de vase cu tonaj de 65.000 tone, dar recent au fost introduce vase cu tonaj de pana la 300.000 tone. Aceasta problema a cresterii tonajului vaselor a adus in discutie construirea unui nou canal pentru care exista deja posibilitatea a 3 rute alternative: Columbia, Mexic si Nicaragua. Daca s-ar construi un nou canal care sa-l inlocuiasca pe cel din Panama, statul Panama ar fi afectat din punct de vedere economic, deoarece canalul are peste 14.000 de angajati dintre care 4.000 cetateni din Panama.
Canalul Panama ramane totusi o constructie extraordinara prin faptul ca se autosustine. Pentru a ajusta nivelul apei se foloseste doar de gravitatie. De asemenea, pierderea apei la fiecare trecere a vaselor este compensata prin abundenta de ploi din acea zona. In ciuda limitei de tonaj existente si a faptului ca vasele moderne nu prea pot circula pe canal, acesta ramane totusi unul dintre cele mai circulate canale, prin el traversand 12.000 de vase anual. Pentru a traversa cei 82 de kilometri de canal sunt necesare doar 9 ore, un avantaj imens in comparatie cu durata ocolirii Americii de Sud.
Pana prin anul 1970, Compania Canalul Panama a facut foarte mult profit, dar dupa pierderile de profit din ultimii ani, taxa traversarii canalului a crescut de 3 ori in ultimii 4 ani. Mare parte din echipament, unele echipamente si utilaje datand chiar din 1914 au nevoie astazi de reparatii costisitoare doar pentru a-si pastra fluxul actual de vase care trec in fiecare an prin canal.
