Cand a fost inventat cuiul?

Cuiul este un obiect, care, de la inventarea lui, pana in prezent, a ramas aproape neschimbat ca forma si functionalitate. Cele mai vechi cuie, datand de peste 3500 de ani, au fost descoperite pe teritoriul dintre fluviile Tigru si Eufrat, acolo unde, in antichitate, a inflorit una dintre cele mai vechi civilizatii, cea mesopotamiana (pe teritoriul de astazi al Irakului). Multi istorici si arheologi considera ca romanii sunt cei care au inventat cuiul, pe care il foloseau, mai ales, pentru confectionarea incaltamintei (cuie mici, asemanatoare cu ceea ce, astazi, numim tinte). Titus Livius, istoric roman din secolul I i.Hr., in principala sa opera, “Istoria Romei de la inceputurile sale”, mentioneaza un ritual practicat dupa anumite calamitati, in primele secole ale Republicii Romane (perioada din Roma antica, incepand cu anul 509 i.Hr.), constand in desemnarea unui “magister populi” (magistrat), care detinea si exercita puterea in imperiu, pentru a bate un cui intr-unul dintre peretii Capitoliului (cetate ridicata pe una dintre cele sapte coline ale Romei). Nu se stie exact semnificatia acestui obicei, dar se presupune ca este o veche superstitie de sorginte indo-europeana, menita sa alunge raul.

In Evul Mediu si pana in secolul al XVIII-lea, cuiele – stifturi metalice, cilindrice, ascutite, cu capat lat – au fost produse manual, din fier, motiv pentru care erau foarte scumpe, de aceea, la vremea respectiva, erau preferate cuiele din lemn. Dimensiunea cuielor trebuia adaptata meterialului si constructiei la care erau folosite, pentru a nu crapa lemnul in care erau batute, daca acesta era prea subtire. Masina de fabricat cuie a fost inventata in 1809, de catre americanul Seth Boyde, renuntandu-se treptat la productia manufacturiera.

Se spune ca primii exploratori care au ajuns in America aveau, printre obiectele pe care le-au luat cu ei, si cuie, obiecte pe care indigenii nu le cunosteau, constructiile lor fiind facute din lemn incastrat. Pentru ca li s-au parut foarte utile aceste obiecte, indienii au dat, la schimb, pe cuie, bijuterii din metale pretioase.

Cuiul – intre istorie si mitologie

In unele regiuni din Belgia, exista, in traditia populara, obiceiul ca o rana de pe piele sa fie atinsa cu un cui, dupa care cuiul respectiv era infipt intr-un arbore, pentru a se duce acolo durerea, aceasta fiind explicatia pentru faptul ca si in prezent se mai pot vedea, la tara, astfel de arbori in care sunt infipte cuie.

Functia simbolica a cuiului se regaseste intr-o multitudine de alte ritualuri cu rol magic. De exemplu, la hindusi (in vechea Indie), cuiul (“kila”) servea pentru pedepsirea entitatilor malefice, intruchipate de diverse vietati (porci mistreti, soareci), pe care oamenii le rastigneau pe portile cetatilor. Samanii (considerati, in civilizatiile arhaice, de la cele asiatice, pana la triburile de indieni din America, intermediari intre lumea muritorilor si cea a spiritelor) isi construiau un fel de tepusa ritualica, din lemn, in forma de cui, avand la un capat trei figurine care exprimau bucuria, dezgustul si o stare neutra, acoperite de un fel de palarie, semn al constiintei supreme, partea mediana era alungita, acoperita uneori cu panza, semnificand comunicarea intre cer si pamant, si celalalt capat, ascutit, cu trei fatete, dupa modelul cuielor tamplarilor. Samanii, in dansurile lor ceremoniale, obisnuiau sa roteasca un astfel de cui urias, pe deasupra capului, in semn de amenintare catre fortele potrivnice.

In multe tari, se mai pastreaza un fel de monumente din piatra, in care sunt infipte nenumarate cuie, datand din vremuri indepartate, cand, in momentul in care cavalerii se intorceau din razboaie sau din cruciade, daca mai erau in stare sa infiga un cui, in blocurile de piatra din locurile lor de bastina, aceasta insemna ca au ramas fideli suveranului sau iubitei.

In mitologia crestina, evident ca cea mai puternica imagine este cea a lui Iisus Hristos, rastignit pe cruce, tintuit cu trei cuie de 15-20 de centimetri, care i-au strabatut palmele si picioarele, supunandu-l la suferinte inimaginabile, pe care nici un om nu le-ar fi putut indura, timp de trei ore, dupa care si-a dat ultima suflare, pentru a reinvia, salvand aceasta lume.

In spatiul romanesc, siturile arheologice au scos la iveala nenumarate dovezi ale unei infloritoare civilizatii a fierului, in vechile cetati dacice, din Transilvania, Banat, Dobrogea etc. Istoricii au putut constata, prin numarul mare de obiecte gasite – seceri, cosoare pentru vie, securi, nicovale, potcoave, pluguri etc. – ca atelierele de fierarie functionau, in special, in cetatile din munti. Cateva articole sporadice din presa romaneasca a anilor 2000 sesizeaza, timid, o intamplare legata de o descoperire care ar putea fi spectaculoasa, a unui cui dacic, vechi, se pare, de doua mii de ani, dar pe care specialistii, in mod bizar, o ignora. Acest cui dacic a fost gasit, in situl de la Racos (judetul Brasov), din intamplare, printre alte obiecte, de Andrei Vartic, fizician, scriitor, publicist, din Republica Moldova, pasionat de civilizatia geto-daca, despre care a scris nenumarate carti si a tinut si conferinte.

Nu este un cui obisnuit, pentru ca, in decursul miilor de ani, nu a ruginit si primele analize de laborator (facute la Moscova) au aratat ca este confectionat din fier pur, in proportie de 99,97%, dupa o tehnologie care nu este posibila, astazi, decat in conditii speciale si din care nu rezulta decat mici cantitati de fier. Dintr-un astfel de material mai sunt facute doar doua obiecte in lume: coloana de fier de la Delhi (India), din timpul imparatului Ashoka (secolul al III-lea i.Hr.), de aproximativ 5 tone si sapte metri inaltime, si un disc din Mongolia, provenind din secolul al IX-lea, care a suscitat si interesul specialistilor de la NASA.

Unii cercetatori sustin ca respectivele obiecte –coloana si discul – fiind legate de anumite ceremonii religioase, nu au ruginit, pentru ca, de-a lungul timpului, oamenii le-au ingrijit ungandu-le cu diverse grasimi si rasini. Aceasta explicatie nu ar putea fi insa valabila si pentru un cui, precum cel dacic, a carui valoare (istorica) este estimata la un milion de dolari. Specialisti americani, care au studiat coloana de la Delhi si discul mongol, inclina sa creada ca metalul respectiv ar apartine unei civilizatii extraterestre. Asa sa fie oare si in cazul cuiului dacic? Si o alta intrebare ar fi unde se afla acum aceasta dovada a exceptionalei civilizatii dacice?