Dintre tacamurile nelipsite, astazi, de pe orice masa, lingura si cutitul sunt cele mai vechi, furculita aparand ceva mai tarziu, de aceasta din urma legandu-se diverse superstitii sau fiind considerata, multa vreme, obiect de lux. In limba romana, cuvantul “lingura” provine din latinescul “lingula”, un diminutiv de la “lingua” – “limba”. In cele mai vechi timpuri, omul primitiv a mancat tinand hrana solida cu degetele, iar lichidele erau baute fie direct cu gura, fie cu ajutorul unor cochilii de scoici, coji de fructe sau cu palma facuta caus. De la acest gest, al bratului, cu palma caus, nu a mai fost decat un pas, pentru a fi confectionate obiecte cu forma asemanatoare. Linguri rudimentare, scobite in lemn sau in os, au fost descoperite in diverse parti ale lumii, datand din paleolitic, adica perioada care s-a incheiat cu peste 12 000 de ani in urma, cand Homo Sapiens (“Omul inteligent”) l-a inlocuit pe Homo habilis (“Omul indemanatic”).
Atunci cand carnea provenita din vanat, aliment de baza, lipsea, omul primitiv zdrobea seminte pe care le fierbea si atunci nevoia unui obiect care sa il ajute sa se hraneasca a devenit si mai clara. Descoperirile arheologice, din perioada neoliticului, au scos la iveala linguri de dimensiuni si forme diverse, in functie de care specialistii au dedus si dimensiunea si forma vaselor folosite – unele linguri erau semisferice, cu coada lunga (precum polonicele de astazi), altele aveau cupa perpendiculara pe coada, altele erau alungite sau triunghiulare. Un instrument similar lingurii, mai ascutit la varf, era utilizat si pentru a scoate melcii din cochilie. Paradoxal, din epoca metalelor, arheologii au descoperit mai multe linguri din lemn sau ceramica, cele din cupru si alama inmultindu-se abia in perioada Evului Mediu.
In Grecia si in Roma antica, in afara lingurilor mari, pentru alimente lichide, linguri mai mici erau utilizate pentru mancatul oualor. Linguri din lemn, aur si argint, frumos ornamentate, au fost descoperite si in mormintele egiptene, din Antichitate, ceea ce inseamna ca aceste obiecte erau indeajuns de pretuite, pentru a fi luate si in lumea cealalta. De altfel, multa vreme, conducatorii unor colectivitati (triburi, popoare) au pastrat obiceiul de a oferi oaspetilor de vaza, linguri frumos confectionate, sculptate, pictate, gravate, in semn de pretuire, de prietenie sau ca simbol al norocului.
Lingurile medievale, din metal, aveau manerul subtire si lung, iar forma causului era data prin batere cu ciocanul. Se foloseau, mai ales, pentru a amesteca in mancare, la masa apelandu-se la lingurile din lemn, fiecare persoana avand tacamul sau, pe care il purta cu sine, pentru a-l folosi atunci cand era nevoie. Alimentele lichide erau puse in castroane din care mancau, de obicei, cate doua persoane.
Incepand cu secolele al XV-lea- al XVI-lea, pe mesele regale sau in casele nobililor isi fac aparitia tacamurile din argint, cu manerele ornamentate si cupa alungita, desi, de exemplu, si mai tarziu, in timpul lui Ludovic al XIV-lea, inca se mai manca, in mare masura, cu mana, doar pentru alimentele lichide fiind folosita lingura. Dupa 1700, lingurile se diversifica, aparand si cele mai mici (linguritele), pentru ceai, cafea, ciocolata. In aceasta epoca s-a instituit si obiceiul ca, pentru a marca momentul unei victorii, meritele si gloria unui erou in lupta, sa fie confectionate linguri din aur, pe care sa se mentioneze anul sau numele celui in cinstea caruia erau facute, sa se reprezinte, in minitura, un palat, un templu, chipul unei personalitati etc. Exista astfel de obiecte rare, care amintesc de momente si de nume importante – linguri cu familia regala a Angliei, cu portretele lui Mozart, Wagner, Jeanne D’Arc, Napoleon I, zborul pe luna, reunificarea celor doua Germanii etc.
Abia din secolul al XIX-lea, tacamurile, inclusiv lingura, au inceput sa fie produse pe scara larga, dintr-un aliaj de cupru, nichel si zinc, devenind mai simple, cu exceptia celor de lux, din argint sau chiar din aur. Lingurile obisnuite erau fabricate prin prelucrarea metalului sub presiune, obtinandu-se un dreptunghi plat, din aliaj, asezat apoi intr-o matrita de otel, apasat de un mecanism foarte greu, dupa care lingura obtinuta era slefuita si lustruita, eventual argintata, iar manerul era prins prin lipire, la 800 de grade Celsius.
In prezent, lingurile facute din metal (alama, inox, argint) au forme si marimi diferite, in functie de destinatia lor – pentru supe, desert, cafea, ceai, inghetata, oua, mustar, zahar, sare, sos etc.
Linguri din lemn
Desi traim intr-o epoca sofisticata si exista, si pentru tacamuri, nenumarate variante in privinta formelor si a materialelor, cele din lemn, pe care ne-am obisnuit sa le asociem cu lumea arhaica, traditionala, au avantajele lor: sunt rezistente, fara a fi rigide, nu se incalzesc rapid (cand sunt introduse intr-un vas pus pe foc), nu interactioneaza chimic cu alimentele acide (cum se intampla in cazul celor de plastic) si dau un gust bun mancarii. Multi considera ca o lingura din lemn retine bacterii, existand riscul contaminarii alimentelor, dar acest lucru se poate intampla in orice situatie, cand tamurile nu sunt spalate cu atentie. Modalitatea cea mai simpla de a dezinfecta o lingura din lemn care a fost in contact cu alimente crude (carne, peste) sau de alt fel, este introducerea lor in apa fierbinte, dupa care trebuie lasate pana se usuca foarte bine.
Colectionarii de linguri spun ca aproape nu exista tara care sa nu fi exprimat, la un moment dat, prin tacamurile artizanale (din lemn sau metal), imagini si evenimente simbolice pentru istoria si traditiile ei, de la chipul marionetelor din teatrul de umbre asiatic, sculptat pe linguri din lemn, la gondola venetiana, sania eschimosilor, dansatoarea de flamenco etc. Si in traditia romaneasca, exceptionalele linguri din lemn, sculptate, reflecta o mare bogatie de motive, forme si simboluri, de la spirala, la imaginea crucii, a soarelui (cercul), a stelei, copacului, sarpelui – toate ascunzand credinte, ritualuri, obiceiuri – adica un mod de reprezentare a lumii care vine de la inceputurile civilizatiei si pe care memoria colectiva si talentul mesterilor populari l-a conservat si in acest mod.
