Ideea salturilor cu un obiect similar parasutei a existat inca din antichitate, in documentele vechii civilizatii chinezesti descriindu-se un fel de zmeu, confectionat dintr-o panza prinsa pe un cadru din lemn. Se mai povesteste ca, in mileniul al III-lea i.Hr., un imparat din dinastia Xia a reusit sa se salveze dintr-un incendiu, sarind de pe un hambar in flacari, tinandu-se de doua umbrele. Nu s-a mai descoperit insa nimic altceva, pana la inceputul secolului al XVI-lea, cand Leonardo da Vinci, exceptionala personalitate a Renasterii europene, cu spiritul sau inventiv, a realizat, printre nenumarate schite de elicoptere, submarine, costume de scafandru, turbine etc., si una in care era desenat un obiect asemanator cu o parasuta, format dintr-o calota de panza, intinsa pe o rama de bambus, si care ar fi trebuit sa sustina in aer greutatea unei persoane. Da Vinci nu a reusit sa concretizeze aceasta idee, desi, de-a lungul intregii vieti, a fost fascinat de zbor si a imaginat tot felul de aparate, inspirandu-se din plutirea gratioasa a pasarilor. A construit totusi un deltaplan, luand ca model miscarea aripilor liliacului. Este interesant de mentionat ca parasuta lui Da Vinci a fost realizata, pana la urma (cu foarte putine modificari), in anul 2000, dar cu materiale specifice secolului al XVI-lea. Parasuta cantarea 85 de kilograme, avea un cadru de lemn, piramidal, cu latura bazei de 7 metri, si a fost testata de unul dintre cei cunoscuti parasutisti, detinator a nenumarate recorduri – englezul Adrian Nichols – care a declarat ca zborul a fost foarte lin si placut. In 2008, experienta a fost repetata de un elvetian, cu o parasuta confectionata dupa aceleasi schite, dar facuta din materiale moderne.
In 1595, un croat, Faust Vrancic, a publicat o carte – “Machinae Novae” (Masini Noi) – in care erau incluse si patruzeci de imagini cu mecanisme ciudate, printre care si una denumita “Homo volans” (“Omul zburator”), care arata o persoana sarind dintr-un turn, cu un dispozitiv asemanator parasutei.
Adevarata istorie a parasutei incepe in secolul al XVIII-lea. In 1783, dupa incercarile mai multor inventatori, fratii Montgolfier (Joseph si Etienne) pun la punct balonul cu aer cald, capabil sa transporte persoane, si tot ei concep si un model de parasuta, pe care l-au experimentat sarind de pe acoperisul casei in care locuiau. Familia, alarmata de gestul lor temerar, le-a cerut sa renunte, dar Joseph Montgolfier si-a mutat locul de incercare, sarind din varful Palatului papal din Avignon (Franta), de la 35 de metri inaltime, asezat intr-un cos de nuiele de rachita, prins de o panza usor curbata.
In acelasi an, medicul Louis Sebastien Lenormand, in prezenta prietenului sau, Joseph Montgolfier, efectueaza primul salt oficial, din turnul Observatorului din Montpellier, motiv pentru care el este mentionat, in istoria inventiilor, ca fiind prima persoana care a coborat cu o parasuta. Tot el a dat si denumirea acestui aparat de zbor – din grecescul “para” – “impotriva” si “frantuzescul “chute” – “cadere”. Din punctul de vedere a lui Lenormand, o parasuta trebuia sa serveasca, in primul rand, ca echipament de salvare, in cazul unui incendiu.
In 1785, Jean-Pierre François Blanchard, aeronaut francez, cel care a avut ideea de a inlocui aerul cald, din baloanele de zbor, cu hidrogen, a adus imbunatatiri modelului de parasuta a lui Lenormand, construind-o exclusiv din panza (fara cadru de lemn). El isi facuse obiceiul, ca masura preventiva, sa ia mereu, la bordul balonului cu care zbura, si o parasuta, precautie care i-a salvat viata, in timpul unei calatorii aeriene, cand balonul ameninta sa se sparga din pricina presiunii prea mari.
In 1797, Andre Jacques Garnerin construieste si el o parasuta fara rama rigida, iar eleva sa (si viitoarea sa sotie) – Jeanne Genevieve Labrosse – doi ani mai tarziu, va deveni prima femeie care a sarit cu parasuta.
In secolul al XIX-lea, parasutismul a inceput, din ce in ce mai mult, sa devina un sport, la care erau acceptate si femeile. Totusi, anul 1837 este marcat de primul accident grav in saltul cu parasuta, Roberto Cocking, un artist pasionat de zbor, pierzandu-si viata in urma unei sarituri de la 1500 de metri, cu o parasuta al carei design fusese conceput chiar de el – o parasuta sub forma de con intors, cu armatura din lemn (elemente menite sa elimine toate oscilatiile), dar care a coborat prea repede, din cauza formei si a greutatii.
Harnasamentul care sa permita prinderea parasutei de corp a fost inventat in 1885, de catre americanul Thomas Scott Balwing, ofiter in armata Statelor Unite ale Americii, iar modificarile ulterioare nu au schimbat semnificativ modelul propus de el.
In secolul al XX-lea, parasuta a devenit, in mare masura, un echipament de securitate pentru pilotii de avion. In 1912, s-a efectuat primul salt cu parasuta dintr-un avion, de catre americanul Albert Berry, deasupra localitatii Saint-Louis (Missouri), dar parasuta, prea grea si incomoda, s-a agatat de trenul de aterizare al avionului. Din fericire, parasutistul a reusit, pana la urma, sa coboare nevatamat. In 1913, germanul Otto Heinicke a inventat parasuta pliabila, cu deschidere automata, care se desfacea de indata ce parasutistul sarea din avion, model folosit de multi piloti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
In prezent, materialele folosite, in mod traditional, la confectionarea parasutelor – matasea si bumbacul – au fost inlocuite cu altele, sintetice, foarte usoare si rezistente. Parasutele moderne pot fi rotunde (folosite, mai ales, in armata) sau dreptunghiulare si au echipamente de deschidere fiabile. Mai mult, sunt prevazute cu aparatura ultraperformanta, pentru a tine sub control conditiile in care se executa saltul.
Parasuta, in afara rolului major pe care il are ca echipament de protectie, in zborurile civile si militare, este folosita in activitatile de agrement sau la campionatele de parasutism, de catre toti cei care vor sa isi puna la incercare conditia fizica, abilitatile, curajul si care sunt tentati sa simta aerul tare al inaltimilor, de la cateva sute sau cateva mii de metri.
